Noutăți din Narnia
Adăugat de: Manuela Munteanu

Am deschis dulapul cu o sfială aproape sacră, cum deschizi prima carte de rugăciuni a bunicii sau o scrisoare care miroase a dragoste și a iasomie. Era un dulap remarcabil.
Dragii mei, trebuie să știți că nu a fost o alegere întâmplătoare. Eu mă ocup, în mod profesional, cu despicatul firului în patru. Este o îndeletnicire rară, destul de obositoare, dar dătătoare de mari satisfacții nepecuniare… și de o boală profesională incurabilă, pe nume curiozitatea. Da, bunii mei, curiozitatea. Este o boală care nu doare pe moment, ci după. Curiozitatea te face să vrei să știi, să pătrunzi, să înțelegi. Când alții mi-au zis "nu băga nasul acolo" (și, credeți-mă, mi-au spus mai mulți), eu aveam deja tot capul în dulap. Am fost dintotdeauna atrasă de interstiții, de "între" - între gânduri și cuvinte, între cuvinte și gesturi, între dulap și perete. Ce să mai zic? O îndeletnicire nobilă și deloc rentabilă.

Și așa am intrat în dulap și am ajuns în Narnia.

O lume vastă, albă, înghețată, fermecătoare. Un loc unde zăpada nu se topește niciodată, iar copacii sunt încremeniți în postura eternă a unei contemplări. Aerul era rarefiat, rece, poetic, cu o coloană sonoră compusă de un spiriduș la Conservator. Genul de atmosferă care te face să vrei să fii eroină, să lupți pentru bine, să salvezi un regat. Sau măcar să postezi ceva cu hashtag #narnialife.

Dar apoi… ei bine, apoi a început adevărata poveste.

Narnia, dragii mei, nu este o lume de basm, ci o paradă. Personajele? Impecabile.
Erau, în primul rând, oameni cu măști de bunătate. Ei nu erau buni că sunt buni, ci pentru că trebuia să fie buni. Fiecare gest de amabilitate părea a fi sponsorizat. Acolo, dacă nu aveai o diplomă de "Bun pe trimestrul acesta", nu existai. Cei cu măști de bunătate n-ar fi primit în veci sponsorizări, pentru că nu ar fi întrunit condițiile de alegere la premiere, dar așa, buni declarați, aveau toate șansele o dată la trei luni.
În schimb, cei visceral răi, cei care scuipau venin la micul dejun și îl îndulceau cu cinism la prânz, erau premiați constant. Nu ca să-i schimbe, Doamne ferește, ci ca să-i liniștească temporar. Un fel de "taci, ia-ți medalia și nu mai mușca din colegi". Înțeleseseră, astfel, că o condiție a recompensării era să nu-și ascundă ura, cruzimea, ranchiuna, invidia. Și nu și-o ascundeau.

Aslan, leul cel nobil, era... o hologramă.
O apariție impecabilă, proiectată în 3D, cu ochi aurii și voce profundă. Vorbea cu pauze dramatice, în versete, dar dacă încercai să-l atingi, treceai prin el. Dacă aș fi rea, aș spune că era un regal de formă fără conținut, dar nu sunt și atunci spun că era un regal. Avea cu adevărat în el o frumusețe demnă de închinare! Uneori, ceea ce nu e real este perfect, pentru că nu-ți poate greși niciodată.

Frații mei, denumiți frații Pevensie, erau siamezi, uniți pe la ficat, se certau încontinuu despre cine e mai matur, care e eroul, cine merită mai multă glorie, cine e copilul preferat al lui Aslan-Holograma. Când nu se contraziceau, dormeau. Când nu dormeau, complotau. Când nu complotau, se filmau. Când nu se filmau, se pârau. Nu salva nimeni pe nimeni, dimpotrivă.

A, am uitat să vă spun ce era mai important.
Dragii mei, eu eram, de departe, cel mai cretin personaj din paradă.
Venită din lumea reală, m-am pomenit între două categorii în care nu mă încadram.
Nici premiantă a bunătății false (nu mă pricep deloc la bunătatea strategică), nici tiran domesticit cu ciocolată și admirație. În acest univers glazurat, eu, fetița care intrase în dulap fără vreo nevoie, doar cu speranțe naive, am devenit rapid cel mai nepotrivit personaj. Nu eram nici destul de vicleană, nici destul de "bună cu acte", nici destul de veninoasă, nici destul de holografică. Doar o fată curioasă. Mă apucasem să pun întrebări, să cercetez, să cer explicații, însă, când întrebam "de ce?", îmi răspundeau: "Așa se face aici. Dacă nu-ți convine, ieși din dulap."
De-ar fi trăit Dostoievski, ar fi zis, în stilul lui blând și tragic "O, iată în sfârșit un personaj mai idiot decât al meu!" și ar fi scris 1200 de pagini despre mine.
Cred, totuși, că peste ceva timp se va găsi un nou C..S. Lewis care să scrie despre idioțeniile mele.
Bunii mei, trebuie s-o spun pe șleau: eu am fost problema.
Da, da. Nu sistemul, nu Narnia, nu frații siamezi, nu Aslan-ul proiectat din tavanul metafizic.
Eu.
Căci, sincer, ce fel de om intră într-o lume de poveste și încearcă să înțeleagă adevărul?
Cine, în plin spectacol, se ridică din scaun și întreabă: "Scuzați, dar scenariul ăsta are sens pentru cineva?"
Numai un idiot.
În loc să mă bucur de feeria zăpezii sau de aroma ceaiului servit de fauni, nu… Eu am venit să înțeleg mecanismele, să citesc printre rânduri. Am confundat o lume simbolică cu una reală.

Așa că, dragii mei, azi ies din Narnia. Discret. Foarte discret. Închid ușa dulapului cu grijă, să nu scârțâie, să nu deranjeze. Chiar nu vreau să deranjez pe nimeni. Nici pe cei buni cu normă întreagă, nici pe cei răi cu contract de imagine. Deci, continuați-vă povestea! Îmi cer scuze dacă am stricat decorul sau dacă am deranjat holograma. Sau dacă am întrebat "de ce?" în loc să spun "da, sigur!". Am iubit cu adevărat ideea de lume ideală. Din tot sufletul meu de fetiță venită din lumea reală.