Nu gândim cǎ mâna noastrǎ
Flori pǎdurii îi smulgea
Şi punându-le în glastrǎ
Rostul ei îndeplinea.
Nu negǎm cǎ mâna noastrǎ
Alte mâini le încǎlzea
Cu cǎldura ei mǎiastrǎ
Însoţitǎ de-o bezea.
Nu rostim când altǎ mânǎ
Se strecoarǎ-n sân tiptil
Provocând în el furtunǎ
Demnǎ de un simţ tactil.
Recunoaştem totuşi mâinii
O cǎdere în ispitǎ
Chiar ȋn clipa-n care câinii
Ne pǎzesc ca pe o pitǎ.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.