Tresar noiane de amintiri,
Din cufărul sculptat în lacrimi,
Îmi întreb inima ,,hai, zi-mi!
Mult mai dăinui-n mănăstiri?’’
Deificam odată un bărbat,
Frumos ca bolta înstelată,
Ochi verzi, gura-nsetată,
Și-un corp mlădiu ce te îmbată.
Cu complotul frunzelor de mai,
Îl făcui Domn și-al meu altar;
Ca o scoarță albă de arțar
Îl purtam în piept, viu Rai.
Noaptea îl visam geloasă,
Să n-aibă femeie-acasă,
Ziua-i țineam umbră deasă,
Nădăjduiam să-i fiu mireasă.
Dar destinul mă-nghiontea,
Jertfă în tristețea mea;
Căzătoare, neagră stea,
Când murea, când renăștea.
M-am desprins de Planeta albastră,
Unde-i cânt de cucuvea,
M-am pitit dup-o perdea,
Și-o privesc ca pe-o năpastă.
E Pământul blestemat,
Oamenii’s înveninați,
Crește ura printre frați,
Doamne, bine te-am urmat!
Sunt ca o iederă acum,
Cu tulpina verde-n drum,
Și-mbrățișez stejari precum
Luna alină-al nopții zbucium.
În străfundul ființei mele,
Unde hău’-și face casă,
Unde iarna e geroasă,
Șade un cuib de drepnele.
Sângele mă oțelește,
Roșul lui mă-nveselește;
Văd robia prinsă-n clește,
A omului ce nu iubește.
Nu te teme de nu mă vezi,
Cu slava ochilor tăi verzi...
Ca un Hristos în piept îmi arzi
Și îngerii-mi îți sunt gărzi.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.