nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,
de azi, te rog, ca să mă uiți.
mi-e inima prea plină de fiori,
și pașii tăi îmi sunt prea mulți.
plângeam în nopți fără sfârșit,
ți-am chiar și scris, dar nu știai.
tu te jucai cu ce-am simțit,
eu mă topeam în „dacă” și în „hai”.
cunosc privirea-ți de bun-rămas
și vocea stinsă ca o ploaie.
dar am crescut din ce m-a ars
și nu mai vreau să plâng în baie.
n-am înțeles de ce-ai plecat
când îți dădeam tot ce aveam.
dar poate-un „prea” e vinovat:
prea mult, prea tare te iubeam.
te port, dar nu te mai aștept,
te simt, dar nu mai spun nimic.
că uneori e mai corect
să pleci din tot ce pare strâmt.
am învățat să stau cu mine,
să mă repar încet, încet.
din ce era cândva ruine,
am tras iubirea către piept.
mi-e dor de cum eram cu tine,
dar nu de tine, ci de eu.
căci m-am pierdut, crezând că-mi vine
o dragoste de Dumnezeu.
chiar de-s ateu, și tu știi bine,
tot m-ai făcut să cred un pic
nu în religie, ci în tine
și-n dragostea ta de nimic.
am renunțat să mai întreb
de ce-ai plecat, de ce-a durut.
răspunsul nu e un cuvânt,
e tot ce-n mine s-a făcut.
rămân cu mine, fără dor,
cu suflet cald și fără frici.
nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,
de azi, te rog, ca să mă uiți.
vezi mai multe poezii de: paulatomescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
O dragoste pierdută cere
Din când în când o înviere
Iar rana care înflorește
O vindeci cu trista poveste.
Ina M.
sâmbătă, 02 mai 2026