Mi-ai pus în slove rima-ncrucișată,
Și colorat în alb tot orizontul!
(culoare ce nu minte niciodată),
”Întinde mâna și atinge-i tonul!”.
Ai vrea să știi de e imaculată!
Să te convingi de puritatea ei.
Iar dacă ți se pare că e mată,
”Să-i schimbi culoarea singur dacă vrei!”.
Se pare că-n nuanța sa e timpul,
(ce și-a atribuit speranța-n vis!).
De-aceea uneori chiar anotimpul,
Este-nsoțit de al său paradis.
Îmi este bine când știu orizontul,
Că-i colorat în mov sau violet!
Etern eu voi rămâne vagabondul!
Privirilor ce m-au pictat discret.
Pe fața mea acum răsare soare,
De când iubirea eu am cunoscut.
(și pot jura că nu e o-ntâmplare!),
Când am primit atunci al tău sărut.
Simțind că-n el îți stă divinitatea,
Am luat nuanța în favoarea mea.
Iar orizont ... fiind eternitatea!
I-am dat culoarea ce o merita.
Brăila, noiembrie 2017
vezi mai multe poezii de: spykal
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.