doar trupuri goale se mai văd la miezul nopţii
curgând din ele neliniştile şi frământările sufleteşti în valuri canibale pe pământul neînsufleţit
nu se ştia nimic din tot ce era de ştiut ci fiecare om privea ciocnirea lunii şi a soarelui
pe un pat celest al dragostei cosmice
cădeau bucăţi de piele de pe trupurile oamenilor şi-n goluri neomeneşti se sinucidea fiecare om
de tâmpla altui om
în tulburarea fiecăruia se putea observa turbarea buzelor damnate
de a nu putea săruta bărbia lunii, de a nu putea bea sucul solar
al cerului fără cămaşă cu margine cusută
se puteau observa nuditatea neantului fără caii zburdalnici
ci doar hiene entuziasmate de carnea fragedă a femeii candide
la miezul nopţii, când totul se destramă şi totul se repară
doar oamenii goi pot simţi izbitura lunii şi a soarelui
de tâmpla cerului
vezi mai multe poezii de: Razvan Poschin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
frumos. un poem filozofic, greu de comentat..
nadira
duminică, 26 iunie 2016