Durerea înfloreşte când ating pământul.
Bărbatul singur
privind prin fereastra deschisă şi aripile fragile
căutând aerul.
Deodată îşi aminteşte
că aşteptarea este o moară care macină la nesfârşit,
sfărâmă ore şi zile, fărâmiţează ani după ani,
dar tu nu ai mai venit şi ceva rămâne nespus.
Bărbaţii nu iartă niciodată femeile care iubesc noaptea.
Le pregătesc ziduri reci,
le aşează la temelia catedralelor de carne
– m-am mirat că Ana a mea nu se cere zidită.
Am minţit pentru a nu ucide,
nu te iubesc, am jurat strâmb,
am şters pe cineva din memoria mea
cu o singură atingere de sabie.
Îmi proiectez pe zidul de pâine din faţa mea
amintirile sparte, cioburi mărunte, resturi
- o mare albă fără valuri
în care cobor gol,
fără nume.
vezi mai multe poezii de: Mihai1970
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.