Ochiul Domnului
Mai priveam spre cerul nopţii
plin de nori, întunecat,
ş-am văzut ce niciodată
pân-atunci nu mi-a fost dat.
Ochiul Domnului priveşte
înspre globul pământesc,
ca să vadă muritorii
ce acum se odihnesc.
Luna e a Lui pupilă,
dilatată de extaz,
aurie şi frumoasă
îmbrăcată în atlas;
irisul - halou ceresc
– un căprui cu mov electric
şi reflexe de turcoaze,
contrastând acum feeric
cu albastrul cenuşiu
al oceanului pustiu.
Norii – nişte văluri negre
– trec în goană, alergând,
dar nici unul nu umbreşte
„Ochiul Domnului” arzând.
Fenomenu-i cunoscut:
prevesteşte că furtuna
- în oceane şi în mări
– va produce multe valuri
şi în lume mari schimbări.
De Sf. Ion, Vasile şi Gavril, 30.01.2007 – orele 18,10-19,45
vezi mai multe poezii de: miana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Minunată ! Mi a plăcut foarte mult !
mirimirela
luni, 10 august 2015
Mult mai plina de miez ce trebuie introdus in minte si lasat sa se alature celorlalte informatii ! Frumos scrisa!
stomff
luni, 10 august 2015
Frumoasa metafora, o poezie foarte reusita!
andreionthepoetry
luni, 10 august 2015