Oraşul ăsta plânge
Azi strada plânge în oraş,
Sunt străzile prea pline
Cu telegrame şi-un poştaş
Ce încă nu mai vine.
Mai şchioapătă un câine orb
Lovind o călimară
Se sparge ţipătul de corb
În viaţă sa amară.
Eu mă trezesc, noaptea e grea
Şi frig mi-e la picioare,
Şi totuşi inima aş vrea
Să meargă la culcare.
Sprijin de pernă cotul stâng
Aud, plângând oraşul.
Încep şi eu încet să plâng,
Dar sună lung poştaşul.
Alerg la uşă să-i deschid,
Iar lacrima oftează,
Oraşul învelit de zid,
Pe Domnul îl visează.
De ziduri, iată! Mă izbesc,
Poştaşul mă cuprinde,
În Raiul meu dumnezeesc
O stea te voi aprinde.
Balcoane albe se perind
Pe sub cerescul spaţiu,
Trec îngeri aripi fâlfăind
Cu vechiul lor nesaţiu.
Parcă aş fi un copilaş
Gonind mereu spre soare.
Şi-n mine plânge un oraş
Cu lacrimi mari de floare.
Pierduţi în visele din noi,
Azi numărăm iar stele,
Loviţi de lună şi de ploi
De gândurile mele.
Nicicând n-a curs aşa de mult
Cu vise-nlăcrimate,
Dar zău că dacă le ascult
Mă-nfrigurează toate.
Şi mă voi duce-n asfinţit
Cu braţele prea pline
Acolo unde e-un sfârşit
Şi nu mai ştiu de mine.
Căci, iată! Azi, vă spun la toţi
Am fost puţin plecată
M-a prins oraşul jos sub roţi
Şi-am dispărut îndată.
Şi nu mai ştiu nici eu de când
Oraşul stă şi plânge,
Dar m-am întors în el şi sunt
O lacrimă de sânge.
Un Rai de stele stă întins
Pe-a veşniciei haos
Şi eu în spaţiul necuprins;
Iubirii, sunt adaos.
vezi mai multe poezii de: emaanastasia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc, Alin!
Sper că nu rămâi departe pentru că eu îți răspund cu, o rugă.
Vorbesc de mine și de noi toți.
Tic tacuri, tăcute-n anotimpuri,
Voi, monoton aţi devenit un tot,
Aţi pietruit o rugă peste trupuri
Şi dragostea le-aţi dat ca antidot.
Grupate stările se duc din case
În amintiri prinse-n cusur,
Tic tacuri tăcute, neîntoarse;
Amanetaţi-mi viaţa, tur-retur.
emaanastasia (autor)
joi, 06 octombrie 2016
Vă răspund sincer.
Plâng pentru că orașul, m-a prins pe sub roți.
Sper că mă înțelegeți!
Alteori am plâns lacrima durerii.
Iată!
Pentru cine să plâng!
Pentru cine îmi plânge, azi, carnea pe os?
Eu la cine să strig repetat şi duios?
Am atâtea să dau, am atâtea să spun,
Că văd cerul căzut, că încep să-l adun.
Nemuriri de cuvânt, regăsiri de trecut
Văd eternul în gând, pe o rază de lut.
Marea-mi râde şi ea, gerul cerne misterul,
Păsări cântă zburând şi adoarme eterul.
Aripi negre-verzui vă răsar pe câmpii,
Con de umbră-ncolţit pe amurguri târzii.
Cenzurată-n etern, mă opresc şi vă strig,
Pentru cine să plâng, pentru cine mi-e frig!
emaanastasia (autor)
joi, 06 octombrie 2016
Oraşul plânge, înţeleg ! Dar tu de ce să plângi?
Ai versul la tine, şi până la sfârşitul pe care ţi-l prevezi „e-o cale-atât de lungă”...
stefan doroftei doimaneanu
miercuri, 05 octombrie 2016
O poezie deosebită, mi-a plăcut, punându-mă pe gânduri.
ene alin
miercuri, 05 octombrie 2016