Interior - Otilia Cazimir

Rămâi!...
Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi...

Tu ştii că dacă pleci mi-e frică.
Aş vrea să-mi spuie cineva pe nume...
Mă simt aşa de singură şi mică,
De parcă numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit şi transparent,
Se uită-afară florile din glastre,
Cu gâtu-ntins spre soarele absent.

Se-ntunecă. Şi focul, prin unghere,
Învălmăşeşte pâlpâiri albastre
Cu umbre nestatornice şi moi.

Ascultă... oare ce se-aude?...
Cu haina ruptă, plină de noroi,
Cu plete ude,
Se uită Toamna în odaie
Şi-mi bate-n geam cu degete de ploaie.
I-e frig. Şi a simţit, de-afară,
Că-n suflet am păstrat un colţ de vară...

Oglinda a cuprind odaia toată
În apa-i plumburie şi-ngheţată.
- Rămâi!...
Afara ninge cu petale
De crizanteme artificiale,
Şi nu mai trece niminea pe stradă...

În mâna mea întinsă las’ să cadă
Risipa albă-a gândurilor tale,
Şi ne-om privi, când tu vei fi tăcut,
Surprinşi că încă ne iubim ca la-nceput.



vezi mai multe poezii de: Otilia Cazimir




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.