iubite,
te caut atât în necuprinsul meu
încât lăcrimează aşteptarea rostogolită
prin corbi şi castani;
sunt tot mai sărace cuvintele ce mi-au rămas,
am să le strâng să-mi fie pernă
când noaptea greu se reazămă de pleoape
şi neagră-mi creşte ziua.
pătimesc amintirile şi ard
şi tot mai adânc aud cum se sting
păsările noastre albe.
dar cui să-i mai spun
şi cine să audă
în nopţile cu miros de lămâiţă
copila aceea cu ochi de chilimbar
şi râs de miozotis
cum trece dureros de tăcută,
oarbă şi surdă la viclenia timpului.
am să-mi aşez zilele rămase
în braţele ei
niciodată înclinate spre apus,
cu o sete verticală de înalt,
să simt cum alunec
în verde şi norii
până când mă voi aşeza descântec
să mă toarcă pământul
fir de iarbă, fir de apă
sau alt călător.
da-mi mâna şi-o floare de lotus
să-mi lumineze drumul la răsăritul iubirii!
vezi mai multe poezii de: Agafia
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Căutări printre clipe trecătoare.
Frumos!
CTN
vineri, 14 octombrie 2016
Multumesc!
Agafia (autor)
vineri, 14 octombrie 2016
Ai scris foarte frumos si bine,
Am trecut cu drag pe la tine .
MONA
joi, 13 octombrie 2016
Versuri foarte frumoase împletite într-un poem
minunat! Mult respect !
stefan doroftei doimaneanu
joi, 13 octombrie 2016