A muncit „o viaţă de om“[1], a pus ban peste ban, s-a împrumutat şi şi-a deschis un magazin. A scăpat de grija zilei de mâine şi a crescut mult în propriii săi ochi. Este patron! Cuvântul ăsta magic are mai multă valoare pentru el decât orice. Poţi să-l înjuri, să-l baţi, să-l jigneşti cât vrei (asta numai dacă îi eşti cât de cât amic), să-i „îmblânzeşti“ nevasta, numai să-i zici patron.
Are în subordine angajaţi şi se crede stăpânul lor. Dacă vreunul o face pe deşteptul, îl paşte concedierea. De un singur lucru se teme patronul: să nu-i ia cineva spaţiul, pentru care „a mişcat din urechi“ unde şi când trebuia.
La controale iese mai totdeauna bine fiindcă, nu-i aşa, el este un om corect[2]. Mai vine – ce-i drept, mai rar – câte un capsoman, care îl amendează pentru vreo neregulă, dar patronul nu se coboară el la nivelul ăluia. Îşi plăteşte conştiincios amenda, apoi îşi muştruluieşte angajaţii pentru păţania lui.
Altminteri e om ca toţi oamenii, înţelegător şi dispus să-şi ajute semenii. Dacă este om cu frica lui Dumnezeu, la inaugurarea firmei cheamă şi un preot, sperând astfel că Dumnezeu îl va ajuta să-i meargă bine afacerea dar, cu timpul, uită de cele sfinte (frica de Dumnezeu dispare chiar şi din amintire) şi fură oricând are prilejul: de la angajaţi, de la clienţi şi de la stat. Angajaţii, cu excepţia celor care îi sunt rude sau pe care „îi are la inimă“, primesc totdeauna salariul minim, din care nu de puţine ori li se mai taie „o felie“, pentru nimicuri (neglijenţă în serviciu, nepricepere, neatenţie sau „vorbeşte ce nu trebuie“). Clientul este cel mai uşor de furat: preţurile nu sunt totdeauna cele reale, iar statul este înşelat în defavoarea angajaţilor.
Un patron care se respectă are ca prieten un avocat (de regulă, unul ratat şi beţiv), care îi arată portiţele prin care poate încălca legile; ratatul ăsta este plătit din banii furaţi sub diferite pretexte de la angajaţi.
Distribuie: