I
Femeile, fericite acum
Şi-au regăsit bărbatul.-
Pare-a veni din soare
Atâta răspândeşte lumină şi dogoare.
El râde şi şopteşte bun-găsit
Şi-abia pe urmă îşi sărută
Tăcuta lui minune.
II
Strălucitoare şi cu pieptul asemeni corzii unui arc,
Femeia mea cea sfântă, tu eşti a mea mai mult decât pe vremea
Când împreună cu acesta, cu el, cu el, cu el, cu el,-
Ţineam în mâini o puşcă neghioabă şi-o gamelă,-
Adică viaţa noastră.
III
O, fraţii mei de-aici şi de oriunde,
O, voi, prieteni!
Nu faceţi azi cu toţii cât pruncii şi nevasta
Şezând în jurul mesei acesteia rotunde,
Prietenii mei scumpi din lumea asta!
IV
După a luptei grea învălmăşeală
Cu alţii laolaltă-n mulţime adormeai.
Şi iată-acum lângă obrazul tău
Nu vei simţi decât o răsuflare,
Iar blânda ta femeie-n culcuş făcându-ţi loc,
O să te tulbure mai tare
Decât atâtea mii de guri
Suflând cu toate la un loc.
V
Copilul meu e răsfăţat,
Să-şi facă orice poftă nu-i e greu.
Am un copil frumos şi râzgâiat,
Uitându-mă la el, surâd mereu.
VI
Munceşte!
Trudă a celor zece degete şi trudă-a minţii mele,
Lucrând neobosită,
Trudă demnă de-un zeu, şi demnă de o vită,
Tu, viaţă mea, speranţă a unor zile aspre,
Şi hrană a iubirii noastre.
Munceşte!
VII
Frumoasa mea,
Aştept să văd degrabă inflorind
Trandafirul alb al laptelui tău.
Frumoasa mea să fii degrabă mamă!
Fă-mi un copil leit la chip cu mine!
VIII
Prin viaţă am purtat mult timp un chip lipsit de căutare.
Dar iată-acum,
Am un obraz spre-a fi cu el iubit,
Un chip pentru-a intra în fericire.
IX
Ne-ntârziat îmi trebuie-o iubită,
Neprihănită fată-ndrăgostită,
Ne-ntârziat îmi trebuie-o fecioară,
Înveşmântată-n rochie uşoară.
X
La cele prea frumoase femei visez acum
Care străbat tăcute-a nopţii boare
Şi prin văzduh se plimbă atât de liniştite,
Cu luna călătoare.
XI
Grădina-i luminată de-a crengilor grea floare,
Copaci de frumuseţe şi pomi cu rod bogat.
Eu sap pământul negru, sunt singur prin răzoare
Şi soarele fierbinte pe mâinile-mi răstoarnă
Un foc întunecat.
vezi mai multe poezii de: Paul Eluard