Moartea căutătorilor de covrigi - Paul Sava
Adăugat de: spanualexandrina

MOARTEA CĂUTĂTORILOR DE COVRIGI

Printre ruine, oamenii caută cuie arse și cărămizi.
Unul a găsit un pantof, altul o ramă de ochelari cu un
singur braț, altul o roată strâmbă de bicicletă cu trei spițe.
Oamenii merg încet, se apleacă pe rând, împing cu
piciorul o cărămidă de sub care iese un petic de cârpă. Se
apleacă și-l trag amândoi, doar-doar o ieși de sub ziduri
mâneca unei haine sau cracul unui pantalon.
Orice găsesc adună și strâng într-un sac, tot găsit, peticit,
înnodat cu el însuși.
Tot ce e lucios e cântărit și răscântărit, întors pe o față,
pe altă, și, după cumpene îndelungi, adunat cu grijă, pus în
sacul cu "cine știe la ce-o fi bun vreodată?". Dacă aruncă
uneori ceva, omul se întoarce după primul pas, se apleacă
din nou, mai hotărât, mai neștiutor pentru ce, ridică o coa-
dă de lingură de alpaca a cărei covățică stă pierdută cine
știe pe unde, desnoadă gura sacului înnodată, aruncă ob-
iectul în sac cu năduf, credință și precauție și pleacă mai de-
parte, șontâc-șontâc printre ziduri sfărâmate, ca un șchiop
pe asfalt. Soarele se îneacă, încet-încet, într-o departe baltă
de sânge.
De pe pământ, căutătorii, cu sacii lor, par niște arătări
schingiuite, cu cocoașe imense, legănați inegal, ca niște
umbre mute când cu stângul mai scurt, când cu dreptul,
aplecați înainte cu capetele sub sacii mari și plini de nimi-
curi.
Doi dintre ei, trențuiți, scofâlciți și murdari, cu mâini no-
duroase și aspre spălate în praf de moloz, sângerânde, s-a-
pleacă deodată. Fără a ști măcar despre ce-i vorba, și-au
ciocnit oasele repezind spre pământ ca să smulgă, de sub
cărămizile zimțate-n mortar, peticul moale- gălbui cât unghia
de la picior. Trag amândoi, învrăjbiți, gâfâind, încleștați de
cât a ieșit pân-acum din pământ, încleștați de colac...de
covrig… de inel… cum spun nemții… der ring. E un covrig
de culoarea cantalupului, din gumă făcut, din acelea cu ca-
re se joacă pe plajă copiii mai mari și adulții mai mici.
-I-al meu!
-Ba-i al meu!
-Ba eu l-am văzut și am dat cărămida deoparte!
-Când eu l-am apucat tu erai încă în picioare!
Gâfâind amândoi și trudiți, continuă vrajba.
-Lasă-mi-l!
-Lasă-mi-l!
Cu chinuitoare zvâgniri, încleștați de covrig, s-au sleit a-
mandoi.
Tot ce mai e forță, ultimele urme de enegie le-au adunat
în degete, în pumnii crispați. Nu mai simt nici genunchii
jupuiți, nu mai văd nici apusul care-i înconjoară. Sudoarea
sărată-i înțeapă sub pleoape. Sunt amândoi două bucăți de
materie fără vlagă din care se scurg unghiile, ghiare de oțel
împietrite pe covrigul de gumă.
Umbre se adună tăcute în jurul lor, cu cocoașe imense,
toate cu imense cocoașe.
Cel mai lung și mai slab mai răsuflă o dată cumplit, în-
cercând să se-nalțe, sprijinindu-se-n frunte cu cele din urmă
puteri. Greu ca un mort, cel scund își scurge puterile toate
din umeri în pumni. Unghiile i-au pătruns în carne și asta-l
îmbărbătează; le simte că-s vii și nu poate muri cu mâinile
vii, deci e viu. Nimic nu mai simte în rest, dar e viu, în ge-
nunchi, dar e viu. Lungul trage cu toată vlaga și, de necrezut,
cel scund e clintit, dar cleștele pumnului nu slăbește covrigul,
care s-a strâns răsucit și el, pe mâinile lor mucenic. Covrigul a
devenit și el menghină. Clește pe clește, durerea le sudează
strânsoarea. Care va rezista o secundă mai mult va trăi. Cel
scund nu mai mișcă. Mai mult agățat, respiră suflând cadențat
și aerul cald îi fluieră-ntre buzele uscate și aspre.
Cel nalt icnește și omușorul îi joacă o dată cu mărul lui
Adam, care joacă și el, în sus și în jos, cu fiecare răsuflare în
contratimp. Călcâiul i-a alunecat încet ca-n nisip, pentru o
clipă apoi se fixează într-o talpă solidă. O pipăie, o simte
că-i tare, solidă, înfiptă-n pământ. Mai icnește o dată ca să
smulgă inelul, și-n clipa în care cel scund se prăvale și ca-
de-ntr-o parte, cel-nalt se înalță cât îi îngăduie lungimea
scheletică a mâinii, apoi cade și el, amândoi fără suflare, cu
saci ca de plumb peste ei.
O, ce departe sunt acum unul de altul, cât de drepți s-au
făcut dintr-o dată, deslipiți de ghebele saci, și ce moi le
sunt trupurile. Până și oasele li s-au muiat.
Doar mâinile, întinse rigid, cu pumnii inmienghenați pe
covrig.
Pumn lângă pumn, nemuritoare emblemă a iubirii de
oameni.
I-au îngropat pe amândoi în acelaș sicriu.

Paul Sava - LACRIMI USCATE

vezi mai multe texte de: Paul Sava