Pe fructul verde al nucului bătrân,
Un roi de fluturi șade, melci albi în cochilii dansează;
Lavande, movul își întind, pe glezne-mi urcă,
Sultanele tăcute mă privesc, mute, cu sânul ca un nasture.
Melcii mari de razele solare se-ascund sub ramul uscat de pin,
Și pietre în forme mici, ovale de ierburi se feresc,
Zugravii au coborât din ceruri cu galben zidul îl tăvălesc,
Căzut-au stele negre printre mormintele de lemn și semiluni.
O lipitoare brună și veștede petale sub rouă odihnesc,
Iar păpădii enorme spre ceruri mă ridică
Să gust nectarul lunii, dintr-o carafă, cu miere îndulcit;
O carte cât un munte cu hieroglife egiptene mă cere s-o citesc.
De nuferi reședințe, faleze cu patruzeci de mucenici pe ape,
Din tâmple îmi curg izvoare cu susur mărmurit,
Sunt plini de conuri brazii, lotușii au înflorit,
Un vișin nalt cu roade coapte se-apleacă să-l culeg.
Pe sănii urcă sălcii și se scoboară-n văi,
Aricii se fac mici, atât de mici încât nici nu se văd;
Mănuși negre de plastic se nasc și mor deodată,
Sunt coarnele pereche, în fân se culcă cerbii.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.