pătrund anevoie
prin straturi geologice
pentru a mă naște
mă preling lent
în stadiul embrionar
pe gurguia stalactitei și
aștept...
aștept viața
puțin calcit să mă însuflețească
și să țip respirând aer
mă limpezesc și
în sfârșit mă nasc
sub pâlpâirile focului paleolitic
plec în viața gravitațională
văd niște plete încâlcite
o frunte teșită
apoi nasul bocârnat și ochii mari
care devin imenși
la apropierea de mine
mă privesc curioși
ca pe o ciudățenie
îmi văd de picarea mea
urmându-mi destinul
ursit de cele trei înfiltrări
mi-am trăit fericită viața
observând omul
din cap până-n tălpi și
am îmbătrânit în această frântură
de privire sălbatică
trec de apa stixului
văd cum arată moartea
e aidoma nașterii
numai că e o gurguie cu josul în sus
mă sedimentez pe ea și mor
sau renasc
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Adina, :))
gabriel cristea (autor)
vineri, 11 iunie 2021
Și ce dacă e paleolitică? :) Tot poezie este :)
Salut Omul zăpezii poet :))
Cred că m-am contaminat de la domnul Narcis Puricel :))
Cu drag!
Adina Speranta
vineri, 11 iunie 2021
Adina, e una dintre primele poezii scrise de mine - deci e ,,paleolitică''. Mulțumesc mult! :)
gabriel cristea (autor)
marți, 08 iunie 2021
Mulțumesc, doamnă Lucia Eniu! Poezia e ca piatră de râu, ce se slefuiește odată cu inexorabila curgere a timpului.
gabriel cristea (autor)
marți, 08 iunie 2021
O călătorie lungă, circulară, zic eu, deoarece aleg renașterea! :)
Mi-a plăcut mult gurguia-stalactită :)
Felicitări, Gabriel!
Adina Speranta
duminică, 06 iunie 2021
Superbă metaforă! Aceleași imagini măiestrit îngemănate cu care ne-ați obișnuit, domnule Gabriel Cristea.
Lucia Eniu
duminică, 06 iunie 2021