Plâns de copil...
La toate tresar când viața îmi cere,
Vibrez ca un spic culcat de-o rafală,
Sunt multe clipe pândite de vrere,
Cu lacrimi stropesc o viață banală.
Mă roade durerea din ochii bătrâni,
Prin mine trec ploile ce mătură vieți,
Mă-nchin, când românii omoară români,
Deși nu vreau locul ales de asceți.
Sunt freamăt avid de moftul iubirii,
Săgeți mi se-nfig în piept, ca în stâncă,
Fervent hărțuit de asaltul poftirii
Ce nu renunță... la viață, nu încă.
Da, eu sunt sensibil, un fraier milos,
Mă doare gestul ce nu-l înțeleg,
Delicat ca muza, dar făr’ de folos
Blestemul ăsta încerc să-l dezleg.
Fac tot ce îmi cereți, supremul gest crud,
Să mor părăsit, într-un pat de azil,
Dar nu mai suport, pe vecie, să aud
De părinți nepărinți... și plâns de copil.
Autor: Gabriel Stănciulescu
vezi mai multe poezii de: Gabriel Stanciulescu