În ochii tăi, iubito, m-am pierdut,
Prin ei o vreme lung-am rătăcit,
Tristeţea lor sărată m-a durut
Cum doare orice suflet părăsit.
Pe buze-ţi sărutul meu apasă
De multe ori, în dulce nesfârşit,
Fie că suntem sau nu acasă
Mi-e dor să te sărut la infinit.
Vǎd mereu că îţi tresare pieptul,
Mă infior şi aş dori cheia
Cu care să-l deschid de-a dreptul,
Întregul devenind dupǎ aceea.
Nu te-aş împinge să plângi vreodată,
Că ochii tăi adânci s-ar întrista
Şi să mi-o iert n-aş face-o niciodată
Eu, prea zăpăcitul din curtea ta.
Umbra supărărilor lejere
Să nu îţi mai tulbure fiinţa,
Cǎ voi uza de a mea putere
Cât sunt în stare şi am putinţa.
Nu voi permite nimănui sub cer
Iubirea noastrǎ s-o fractureze,
Voi arunca mănuşa mea de fier
Oricui doreşte să ne-ofenseze.
Şi înconjuraţi mereu de lume,
De viaţă, de cântec, de Univers
Vom iubi, ţinându-ne de glume
În care plânsul râsu-l va fi şters.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
stomff
Mulţumesc pentru sinceritatea comentariului.Mǎ voi strǎdui.
samoila
samoila (autor)
vineri, 18 martie 2016
Cred ca daca ai ingriji mai mult ritmul si masura , poezia ar fi foarte foarte frumoasa. Asa ma opresc la un singur epitet: frumoasa.
stomff
joi, 17 martie 2016