Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCLI

Aş locui în ochii tăi, o vreme,
să văd cum munţii încă nasc izvoare;
când o sărută-n taină căprioare
să simt cum iarba-‛nfiorată geme.

În abis de gânduri reci mă las cuprins
Neliniștea mă bântuie in nesfârșitu-mi vis
Ca o dorință arzătoare te infiripi in simțuri
A mea gingașă muză, trăiri divine oferindu-mi.

Ia-mă în zbor pe al tău fular
Să vedem lumea de pe prispă,
Ferește-mă de vântul barbar
Să ne bucurăm de-a ceții lipsă.

Aș întreba omida de e greu să zbori
............

dar cuvintele prietene nu-mi sunt

Seară –n lătrături târzii,
Tu și clipele târzii
Îmi dați pacea-ntunecată
Ce a fost de mult uitată!

Ah-a venit!
A venit bătrâna cu covid-19
O frunză este încăpățânată,
O bate vântul și nu vrea

În anii tineri alergam
Precum izvorul spre câmpie,
Din suflet, focuri emanam,
Spre cer zburau căci căutam,

E jale sus, acolo-n cer,
Afarǎ plouǎ ne-ncetat
De-atȃta rǎu, de-atȃta chin
Şi ȋngerii s-au mȃniat.

Ce aer!
Ce miros tomnatic are câmpul!
Ce priviri triste au păsările mici ale tufișurilor pe jumătate goale.
Câtă nostalgie emană toamna și plouă cu nuci...

- îmi place cum mă atingi pe frunte
pe cearcănele mele de singurătate,
frumusețea ta e adevărată
îți spuneam eu printr-un pahar

pe o frunză uscată ţi-aş scrie
rând după rând
de toamna asta pustie
ce-mi picură-n gând

La indigo...

Convorbiri trase la indigo
Nu simt nimic

De mă-ntorc cu gândul înapoi,
căile îmi par mai încurcate…
Ce-a rămas în urmă după noi? –
doar iubiri ce plâng neterminate.

Iar noapte vine c-un oftat

și somnu-ți este parcă iad

Soarele plânge;
în livadă,
lacrimi rubinii,
gata să cadă

Mă gândesc uneori, cum
ne arătăm lui Dumnezeu, când
ne rugăm dimineața și seara
cu părul răvășit, cu ochii umflați

Deja se-ntunecă de ploaie ușoară
și n-aș vrea să moară soarele
când vine furtuna de vânt puternic,
văzând cum zboară haotic porumbeii și corbii,