Portret de scriitor
Adăugat de: Alexandru Cristian

Cuvintele mister al sentimentelor. Cuvintele sunt pentru un scriitor aerul său. Nu ştiu dacă aş putea scrie fără cuvinte sau dacă aş putea vorbi fără silabe. Sunt scriitor într-o Românie a secolului XXI. Literatura română a avut perioada ei de glorie. Apusul acestei perioade este reprezentat de începutul erei comuniste. Scriitorul într-un regim politic este înregimentat. Ernesto Sábato a fost un scriitor care s-a opus dictaturii lui Peron dar s-a resemnat şi a rămas în Argentina. Jorge Luis Borges a fost împotriva lui Peron şi ca gest extrem a părăsit Argentina. Mulţi contemporani i-au acuzat pe amândoi. Un lucru este demn de subliniat amândoi sunt scriitori gigantici.
Politica şi literatura sunt două lucruri cu destin paralel ne învaţă Mario Vargas Llosa. Fiecare scriitor care s-a apropiat de politică a fost dezamăgit. Eu cred că a fi politician înseamnă a vorbi mai mult decât a scrie. Este greu pentru un scriitor să vorbească. Despre politică un adevărat scriitor poate doar să scrie.
În prezent scriitorul se confruntă cu o mare dilemă. Dilema este că nu mai poate fi naţional dar nu poate fi nici internaţional. Dezrădăcinarea culturilor naţionale a dus la dezrădăcinarea literaturii naţionale. Am scris câteva poezii folcorice şi cu tente patriotice. Vă mărturisesc că am fost luat în derâdere de foarte mulţi. M-am gândit că această bătaie de joc este cauzată de invidie şi alte sentimente umane. Pe urmă mi-am dat seama că aceste sentimente sunt cauzate de faptul că ne-am dezrădăcinat.
Fără mituri nu putem trăi. Mitul comnun al oricărui popor este că a existat o perioadă de aur. Hesiod vorbea în Theogonia că omenirea a avut o perioadă de aur. Toate popoarele au avut o perioadă de aur. Şi literatura a avut o perioadă de aur. Totul era de aur în trecut, dar în prezent?
Nu putem vedea aurul prezentului deoarece suntem obişnuiţi cu intensitatea luminii sale. Fiecare epocă istorică are perioada ei de glorie. Gloria este un lucru groaznic pentru artişti, spune Kundera. Eu spun că gloria este confirmarea în parte a unui artist. O glorie este mai mare cu cât este mai durabilă.

Portret de romancier

Portretul unui scriitor în România este desenat în culori sumbre. Un intelectual ce se chinuie să scrie un rând în vacarmul vieţii şi în mizeria societăţii. Un amic scriitor din Bucureşti mi se plânge că nu mai poate scrie. De ce? Pentru că este prea mult haos, prea multă debandadă. În fiecare zi trece pe lângă o mare librărie din centrul Bucureştiului şi vede best-seller-urile nemeritate ale unor colegi de breaslă.
- Toţi sunt nişte politruci, nişte neo-comunişti. Scriu trei parale şi sunt promovaţi de o gaşcă de mafioţi.
- Nu te îngrijora, îi spun, o să vină şi confirmarea ta.
- Când? Peste 50 ani? Deja au trecut 20 de ani.
- Te cred M. dar este o perioadă de mare degringoladă. Este o tranziţie perpetuă. Fiecare lucru trebuie să se aşeze în matca lui.
- Eşti un vistător, voi muri şi după moarte voi fi recunoscut. Ca Baudelaire, Rimbaud, Adolfo Becquer, Schiller... şi alţii.
- Nu mai fi aşa de tragic, te rog. Te ajut eu să publici romanul.
- Romanul meu nu poate fi publicat. În el descriu toată mizeria acestei societăţi post-comuniste. bigote, false şi ipocrite. E plin de Iude în ţara asta.
- Cum se numeşte romanul tău?
- O ţară goală.
- Îmi place titlul. Sincer poate fi un best-seller.
- Nu va fi! În el am vărsat toată ura asupra acestei societăţii mizere. Post-comunismul este un cancer îndelungat cu sfârşit nedeterminat. Octavian Paler, marele ziarist şi scriitor, spunea că ţara în care trăim este o ţară urâtă, cenuşie fără umanitate. Şi că nu-i place ce a văzut înainte de 1989 iar după dezastrul s-a mărit.
- Uite cum facem dă-mi să citesc manuscrisul şi te contactez. Aş putea vorbi preliminar la câteva edituri.
- Mulţumesc, o zi bună.
Am luat plicul alb şi greu, l-am trântit în maşină şi m-am dus către casă. În drum mă uitam pe străzi. Oameni trişti, feţe plouate, sărăcie, câini vagabonzi şi reclame luminoase. Ce exotism în ţara asta. Da cert este o ţară exotică şi râzând m-am apropiat de casă. Am uitat plicul în maşină şi m-am repezit să mă uit la un meci de fotbal.
Au trecut zilele şi eu uitasem de plic. Într-o zi primesc un mesaj pe mobil. Bună ce părere ai? Brusc mi-am adus aminte de plic. Am încropit un cuvânt de scuze şi m-am repezit să iau plicul din maşină. Grăbit fiind s-a rupt şi mi-a căzut pe jos. Noroc că era legat cu aţă. Am văzut prima pagină: O ţară goală- roman fantastic despre România de ieri, de azi şi de mâine. Trebuie să recunosc am zâmbit. Ce titlu naiv. Deschid prima pagină şi citesc:
Nu ştiu cum să încep dar nu-mi place ţara mea. Nu aveţi ce căuta în ţara mea voi cei care nu o cunoaşteţi. Nu mai suport să trăiesc umilit în ţara mea de românii mei. Poporul român nu mai există. Este un melanj între români, ţigani europenizaţi, români imbecilizaţi de cultura occidentului. De ce trebuie să preluăm tot ce este mai rău? Scriu aceste rânduri cu gândul de a trage un semnal de alarmă serios. Dacă nu ne trezim atunci o să fim condamnaţi la moarte, istoria ne va da afară din casa ei, din romanul ei. Am încetat să mai citesc. Mi s-a părut o naivitate să scrii aşa ceva. De acord nu suntem cea mai dezvoltată ţară din lume dar nici ultima. Totuşi amicul meu era extrem de revoltat. Va trebui să-l ajut. Îl sun imediat după ce am terminat prima pagină:
- Buna M. Ce faci?
- Citeam Tolstoi. Este fenomenal omul acesta. Cum a văzut societatea din jurul său.
- Da... nu aşa pot spune despre tine. Eşti prea dur în afirmaţii.
- Adică? Nu pot scrie ce simt? Literatura te face să fi liber. Ficţiunea îţi rupe lanţurile realului. Trebuie să ai curaj.
- Părerea mea este să o mai revizuieşti apoi putem vorbi de publicare.
- Nu pot să cred! Eşti la fel ca ei. Esti politically corect, eşti înregimentat în ordinea asta mondială ce răstoarnă toate valorile. Eşti un trădător.
- Exagerezi numai că scrisul trebuie să fie şi el în anumite limite.
-Asta e cenzură. Eşti un neo-comunist şi tu. Iubeşti cenzura.
- M. nu mai fi aşa de revoltat. Acesta este adevărul. Trebuie să schimbi ceva. Te rog nu mai scrie aşa direct.
- Ce spui de Paulo Coelho?
- Un scriitor bun, interesant, plăcut la scriitură.
- Este scriitorul tău preferat?
- Sincer nu.
- Deci...
- Nu înţeleg, explică-mi.
- Paulo Coelho a scris bine la început, s-a vândut apoi a putut să scrie ce a dorit. La început a fost politically corect apoi a fost mai agresiv în scris. În Alchimistul a descris disoluţia morală a omenirii, iar în Manuscrisul găsit la Accra a reînviat înţelepciunea strămoşilor.
- De acord dar el este un nume. Ca să poţi deveni un nume trebuie la început să scrii ce trebuie ca să se vândă.
- Păi şi ce s-ar vinde?
- Preferinţele publicului în prezent sunt ciudate. A fost la modă romanul poliţist, apoi romanul conspiraţionist, romanul erotic. Sunt diverse, studiază şi tu best-seller-urile.
- Nu vreau. Un scriitor scrie cum simte. Eu am încredere în lucrarea mea. Ajută-mă te rog.
- Încerc dar nu garantez. Te sun peste o săptămână.
Mă reîntorc la text, citesc tot. Romanul avea aproape 300 de pagini. Un roman interesant cu acţiune dar şi cu multe invective la adresa prezentului. Într-o vineri îl sun pe editorul T. si îi spun că am un roman excelent.
- Mulţumesc de telefon dar nu mă interesează. Nu avem bani.
- Te rog frumos. Aruncă o privire.
- Bine, bine de dragul tău. Trimite-mi-l pe email.

A doua zi primesc un email de la T. îmi spune că este un roman prea pretenţios pentru zilele noastre. Mă apuc şi dau telefoane, stau pe net să găsesc tot felul de edituri. Găsesc o editură minusculă în Satu-Mare. Dau un telefon şi îmi răspunde o femeie:
- Bună ziua, editura Cerul Albastru.
- Sărut mâna doamnă aş dori să public un roman.
- Sigur că da. Să ştiţi noi publicăm poezii şi mici piese de teatru. Ar fi primul nostru roman. Noi nu avem resurse aşa că va trebui să-l plătiţi.
- Şi cam cât ar costa un exemplar?
- Depinde între 5-9 lei.
- Vă mulţumesc vă contactez eu. O zi bună.
- O zi bună, vă aşteptăm.
Obosit mă întind pe canapea şi îmi zic: Din atâtea edituri a trebuit să găsesc una cer albastru ca să-l public. Şi cum o să se vândă, unde o să se distribuie. Cu aceste gânduri adorm profund. Mă trezesc în noapte deschid computerul şi văd un email de la T. Mai trimite odată romanul cred că am o soluţie. Închid laptop-ul nervos mă duc beau apă şi mă uit la un film. Telefonul mobil îmi zgârie urechile în liniştea nopţii.
- Bună! ce faci dormi?
- Da, dar tu ce faci la ora asta?
- Mă gândeam să scriu un best-seller.
- Şi la ce anume te-ai gândit?
- Unul despre o lume paralelă plină de monştri şi personaje fabuloase.
- Este un subiect vechi, caută ceva mai tentant.
- O să mă gândesc. Te las să dormi...
- Merci... şi adorm buştean cu gândul să nu mai sune telefonul câteva zile.
Dimineaţa mă sună editorul T.
- Neaţa hai să luăm romanul şi să lucrăm pe el. Ce spui?
- Lasă-mă să vorbesc cu autorul.
Iau plicul alb, îl deschid şi recitesc pagină cu pagină până seara. Nu mi s-a părut un roman rău. Amicul era influenţat de Sabato, Dostoievki, Kafka şi Kundera. Un amestec interesant. O critică la adresa post-comunismului şi la declinul civilizaţiei europene. Nu înţelegeam de ce scrie atât de violent. Deschid televizorul şi privesc aceleaşi talk-show-uri plictisitoare. Nu am mai scris de mult, mă uit pe o foaie goală şi încep să scriu un cuvânt când mobilul îmi zdruncină din nou pacea.
- Bună am găsit soluţia.
- Care?
- Romanul pe care l-am scris nu-l mai publicăm şi scriem altceva.
- Am vorbit cu un editor şi a spus că trebuie să schimbăm puţin la scriitură şi o să-l publicăm.
- Nu! nu vreau să schimb nimic. O să scriu ceva fantastic şi conspiraţionist. Cenzura este cel mai umilitor lucru pentru un creator. Ce Dumnezeu a fost cenzurat când ne-a creat?
- M. tu nu eşti Dumnezeu. Nu ştiu ce aveţi cu toţii, vă credeţi zei şi semi-zei. Sunteţi nişte nimeni care aruncă nişte prostii pe nişte foi goale.
Nu se mai aude nimic în telefon. Ieşirea aceasta nervoasă îmi provoacă mari remuşcări.
- Bine, mulţumesc. sunetul gol şi mut de închis îmi provoacă silă. Cum am putut să ţip la prietenul meu. El a venit să-l ajut şi eu m-am enervat. Îl sun înapoi dar nu răspunde. Enervat îl sun pe T.
- Auzi ce facem cu manuscrisul?
- Lucrăm pe el şi apoi îi dăm drumul.
- Eu vreau să-l public aşa cum este, intact. Cu virgule, cu greşeli de ortografie, ca un xerox.
- Nu se poate, ştii politica noastră editorială.
- Mi se rupe de politica ta. Mă ajuţi sau nu?
- Ştii că eşti prietenul meu...
- Am înţeles la revedere. şi telefonul mobil zboară direct în perete. Supărat mă îmbrac şi ies la o plimbare în parc. Nu vreau să vorbesc, nu vreau să aud. Vreau să fiu singur pe lume. Mă opresc pe o bancă, apoi mă duc pe alta până când nervos mă opresc la un bar din Piaţa Romană. Multă gălăgie, lumină obscură, o atmosferă perfectă să fi invizibil. După un coktail Cuba Libre, o mână mă atinge pe umăr.
- Ce încântat sunt maestre.
- Cine eşti?
- Sunt un fan de al tău. Îmi place cum scrii, eşti lucid şi ai coloană vertebrală.
- Sunt nimeni, nu pot publica nimic.
- Adică...?
- Nu mă lua în seamă. Ce doreşti?
- Un autograf, uite am cartea ta la mine.
Văd coperta verde şi o recunosc. Semnez în silă, achit şi plec. Mă afund în întunericul Bucureştilor. Pe străduţe mici te poţi ascunde în Bucureşti deoarece singurul bec este Luna. Ies la Bulevardul Unirii, luminos şi larg. Mă uit în vitrine şi îmi vine în minte un rând din cartea amicului meu M.: Reclame amestecate cu sărăcie şi ignoranţă, aceasta este capitala României, ţara goală. Un scriitor interesant dar fără noroc. Dar dacă această scriere este destinată să apară în altă perioadă a istoriei?
Mă gândesc la soarta marilor romancieri ai lumii, Dostoievki, Kafka, Joyce toţi au fost nişte mucenici ai scrisuluil. Martiri ai societăţilor din care făceau parte, s-au chinuit şi nu au renunţat la opera lor. Garcia Marquez este în prezent cel mai mare romancier al lumii pentru că a reuşit să descrie lumea exact aşa cum este fără să o supere. A ştiut să folosească vocabularul adevărat al scriituri. Adevărul este dureros pentru mulţi dintre noi, trebuie să ştim să-l spunem. Plin de entuziasm grăbesc pasul iau un taxi şi ajung acasă. Mă pun să corectez manuscrisul. Încerc să înlocuiesc cuvinte dure cum ar fi: mizerie, promiscuitate, lipsă, sărăcie şi alte cuvinte cu un caracter erotic deşănţat. În locul lor am găsit lipsuri, neajunsuri, imoralitate sau amoralitate, dragoste, ură.
Îl sun pe T. şi îi povestesc. Este încântat şi îmi spune să îi trimit varianta finală. Apoi îl sun pe M.
- Ce faci?
- Bine mă bat cu dragonii. Tu?
- Păi...adică...dragoni?
- Da măi scriu ceva despre dragoni, lume ireală, altă lume, monştri, un best-seller.
- Vreau să îţi spun ceva. Am vorbit cu editorul şi am schimbat câteva cuvinte şi o să publicăm romanul.
- Nu mă interesează. Eu scriu la altceva. Am alte planuri.O să fiu aşa cum trebuie să fiu. Nu vreau să zică toţi că sunt defazat. O să scriu să fiu în rând cu lumea.
- Dar nu trebuie să fi în rând cu nimeni. Te rog ascultă-mă.
- Îţi mulţumesc. Nu am timp. Am de scris.
Cu telefonul ţiuind mă uit consternat în jur. Mă uit la plicul pe care mi l-a dat. Mă întind pe canapea şi adorm. Când mă trezesc iau plicul îl pun în sertar la birou, apoi mă apuc să scriu. Nu-mi iese nimic şi mă gândesc la lumea ciudată a editurilor, la cărţi şi la destinul lor. Mă las pe scaun şi îmi aduc aminte de o altă întâmplare cu un amic poet. Greu şi cu poeţii aceştia. Romancierul scrie complet şi mult, poetul complet şi puţin. Iar orgoliile sunt mai mari între poeţi decât între romancieri. Probabil că au timp să-şi citească mai repede opera.

Portret de poet

Lumea poeţilor este plină de fantastic şi de neprevăzut. Oameni lucizi cu o putere de a visa fantastică. Universul lor se poate ruina cu o simplă critică aruncată fără calcul. Am scris câteva poezii. Nu mi se par excelente, dar sunt ceea ce simt. Este mai greu să clasifici un poet decât un romancier. Fiecare poet scrie cu sufletul. Talentul este forma în care sentimentele sunt exprimate. Scriitura poetică a evoluat de clasic la post-modern. De la o rimă clasică la o rimă albă, de la metrică şi versificaţie precisă la ceva divers şi amorf.
Poezia post-modernă este un conglomerat de metafore şi idei pus într-o formă jucăuşă, rebelă, spune amicul meu poet L. Eu sunt poet clasic şi sunt foarte fericit.
- De ce nu scoţi nici un volum? îl întreb
- De ce am nevoie să scot? Eu sunt cunoscut ca un poet de oraş. Sunt rebelul Bucureştilor. Calea Victoriei, Romană, Universitate, Cişmigiu toată lumea ştie că mă plimb cu ziarul în mână şi scriu poezii pe el.
- Ar trebui să le istematizezi şi să le publici. Ar fi un volum interesant.
- Nu mă interesează. Eu sunt poet. Şi trebuie să trăiesc asemenea. Diogene Cinicul era un filosof şi trăia într-un butoi.
- Da dar tu eşti un poet, nu eşti un gânditor.
- Da, dar orice creator trebuie să traiască şi să scrie la fel. Eminescu a fost un mare boem, Schiller, Rimbaud, Poe. Oamenii aceştia au făcut un destin din scris. Iar destinul l-au transformat în scris.
- Bine dar ei au publicat. Tu nu ai nici un volum
- Socrate a scris ceva?
- De acord dar nu mai trăim vremurile lui Socrate. Înţelege te rog.
Prietenul meu, îşi ia ziarul, îşi aprinde o ţigară şi începe să recite:
Sunt poet al capitalei
Ma ştiu toţi
Doar tu nu mă cunoşti.
- Uite cum începe noua poezie despre mine şi Bucureşti. Parcă sunt un menestrel.
- Eu zic să devii mai serios, să-ţi aduni tot ce ai scris şi să-mi trimiţi şi mie.
- Bine am înţeles, o să îţi trimti tot ce doreşti. Dar dă-mi ceva timp.
Ajuns acasă mă uit pe volumul meu de poezii şi zâmbesc. Poemele mele sunt destul de slabe şi uite că le-am publicat. O fi fost vorba de curaj? Sau doar de simplă voinţă? Cu acest gând ies să mă plimb şi mă opresc la Librăria Cărtureşti, o ceainărie bibliotecă. Mă uit printre cărţi, văd o grămadă de titluri noi şi gândul îmi zboară la amicul L. Ce bine ar fi ca şi el să-şi dea seama ce important este să ai o carte în librării, să te citească lumea. Sar de raftul unde este aşezată cartea mea şi ies să mă plimb pe jos până la Parcul Kisselef. Îmi place agitaţia Bucureştiului dar nu-mi place enervarea. Oamenii ar trebui să fie agitaţi dar nu nervoşi. Începe să picure puţin, mă ascund sub un acoperiş. Pe stradă trece un amic cu doi câini în lesă.
- Salut omule! Ce mai faci?
- Mă plimb. Tu?
- Eu plimb câinii şi apoi mă pregăteam să ies prin oraş. Vii?
- Nu cred mă duc acasă să mă odihnesc puţin.
- Bine, bine, o seara bună.
Salut şi plec grăbit prin ploaie. Ajung pe Calea Victorie urc în bloc şi mă trezesc cu amicul L.
- Ce faci pe scări?
- Te aşteptam să-ţi dau foile acestea.
- Dar ce sunt?
- Poeziile mele, vreau să le public. Azi am trecut pe lângă o librărie şi m-am enervat când am văzut cartea unui poet pusă în vitrină. Aşa îmi doresc şi eu.
- Ce te-a apucat că tu nu vroiai.
- Trebuie să fiu cunoscut şi în mod oficial ca poet. Aşa cred eu de cuviinţă.
Iau maldărul de albe, îngălbenite, de foi de ziar şi mă duc în casă. Îl invit la un ceai. Ne aşezăm pe canapea şi vorbim de literatură.
- Tu ce mai scrii? mă întreabă L.
- Aproape mai nimic, câteva schiţe.
- Eu vreau să nu mai scriu.
- De ce?
- Pentru că mai bine stau şi observ lumea. Decât să scriu şi toate emoţiile mele să le arunc în nişte pagini. Poezia în România este ca şi cum ai striga într-un deşert pustiu după ajutor.
- Exagerezi. Avem destul de mulţi poeţi mari contemporani.
- Făcuţi de către presă nu de către oameni. Tu o să mai scrii?
- Da am în plan să scriu un roman. Dar nu acum, mai stau un pic.
- De ce scrii? nu ai văzut că marii creatori au suferit enorm.
- Pentru tot ce este măreţ, trebuie plătit un preţ. Jertfa este însoţitoarea scriitorului.
- Să orbeşti pentru opera ta...
- Homer a fost orb din naştere spune legenda. Alţii au orbit pe parcurs.
- E o prostie, viaţa e prea scurtă ca să stai să scrii.
- L. dar fiecare face ce simte în viaţă. Trebuie să te sacrifici pentru un ideal. Nu putem trăi de pe o zi pe alta.
- Unii pot!
- Tu nu eşti unii. Eşti un poet foarte bun. Vreau să îţi aduni tot şi să te apuci să publici.
- Ai un poet preferat?
- Sincer nu pot să am unul preferat. Sunt prea mulţi la care ţin; Eminescu, Esenin, Puşkin, Blok, Lermontov, Borges, Leopardi, Dante, Schiller sunt mulţi.
- Eu am un singur poet preferat, regele David. Psalmurile sale sunt de o măreţie greu de egalat.
- Bibilia este cartea de căpătăi a omenirii. Este cartea cărţilor nu cred că trebuie să o comparăm cu altele.
- Vorbim în gol. Poezia îmi este prieten devotat, dar timpul ei este mort. În lumea actuală nu mai putem vorbi de poezie. Un poet adevărat simte şi suferă. Mie nu-mi place suferinţa eu scriu de plăcere. Eu sunt doar un umil versificator. Nu sunt un creator profund, nu am vibraţii interioare metafizice, sunt un fals.
- Exagerezi! oricum timpul jertfei pentru opera ta este scurs. Nu mai suntem într-o eră în care suferinţa e în prim plan.
- Pentru poezie este o jertfă în fiecare timp. Poezia este cuvântul sufletului, ori acesta este cel mai tainic lucru al omului, pentru el este un rug aprins orice frază ce-i dezvăluie simţirea. Te rog, nu mai continua. Eu am terminat-o cu poezia.
- Hai să mă uit peste ele, le selectez şi le ordonez pe urmă ţi le public.
- Nu mă mai interesează. O să mă apuc de altceva. O să mă fac jurnalist de investigaţii. Măcar aşa voi fi util societăţii, ca poet sunt nimeni.
Amicul meu L. se ridică de pe canapea şi se uită la maldărul de hârtii de pe fotoliu.
- Poţi face focul cu ele, ai un şemineu frumos.
Îşi pune haina şi pleacă. Îl opresc
- Te rog nu pleca aşa. Revino-ţi la starea dinainte. Găsim noi o soluţie.
- Nu mai este nimic de găsit. Acum încep viaţa mea. Până azi am fost o marionetă condusă de gânduri prosteşti ale inimii. O seară bună şi uită de poezia mea.
A plecat pe uşă iar eu m-am prăbuşit pe canapea cu gândul de a-l ajuta. Adun maldărul de hârtii şi le citesc. Afară se luminează de ziuă. Somnul m-a părăsit de mult. Am ales 60 de poezii pentru a le publica într-un volum. Mă apuc şi le trec în laptop. La prânz mă duc în pat şi dorm până a doua zi mai pe seară. Mulţumit de treaba mea mă uit pe volumul de poezii pe care l-am denumit Poezii cu parfum bucureştean. Încerc să dau de amicul meu dar are telefonul închis. Îi dau un email şi apoi ies să mă plimb.
Parcul Cişmigiu cu verdeţeala sa îmi face mult bine. Am mers mult pe jos. Am căutat sursele de inspiraţie ale amicului meu. Copacii îmi mângâiau creştetul şi mă protejau. Apa mă liniştea. Pe podul de nuc mi-am adus aminte că m-am îndrăgostit de soţia mea care era plecată la părinţi. Am şi uitat de ea cu acest volum de poezii. Cuplurile se ţin de mână şi sărutările lor profunde îmi bucură inima. Noaptea a pus stăpânire pe galbenul Bucureşti, iar felinarul de pe strada mea este luna care îmi bate în geam. Mă pun la birou şi încep să scriu...
Nu am mai dat de prietenul meu. S-a pierdut în neant cu poezia lui. Maldărul de hârtii din faţa mea este mărturia tristă a unui poet. Teancul de hârtii este voinţa unui creator înfrântă.




Portretul unui oarecare scriitor

Greu este să fii scriitor în lumea aceasta. În România acestui mileniu şi secol scriitorul este mai degrabă un extraterestru. Nu ştiu când m-am apucata de scris. Ştiu că mi-a plăcut să scriu de când eram mic. Am scris poezie, apoi teatru şi pe urmă am trecut la roman. Apreciez creatorii care s-au jertfit pentru opera lor Jorge Luis Borges, Franz Kafka, James Joyce, John Milton, John Fante, Mihai Eminescu.
Scriu seara, dimineaţa când îmi vine inspiraţia. Fac scheme pe hârtie apoi le trec pe computer. Sunt mai mult cititor decât scriitor, după cum afirmă Borges. Ca să poţi scrie trebuie să citeşti enorm. Lectura este fundamentul oricărui scriitor. Erau perioade când devoram orice. Acum sunt mai selectiv. Timpul s-a scurtat în secolul vitezei nu mai am timp de romanii fluviu fără esenţă.
Am avut şi eu lupta cu editorii, încă o mai am. Într-o ţară cu o literatură mică editorii sunt zeii ce hotărăsc destinul unei cărţi. Interesantul destin al Ghepardului m-a făcut să cred că orice carte are un destin. Dacă trebuie să devină cunoscută cartea va deveni indiferent de circumstanţe. Cărţile lui Joyce au fost interzise apoi adimirate de întreaga lume saxonă.
Ediţia samizdat este o caracteristică a perioadei comuniste. Orice este interzis atrage, are magie. Acum la modă sunt cărţile despre vampiri, conspiraţii secrete şi romanele poliţiste. Mâine poate vor fi la modă romanele de dragoste.
Nu vreau să scriu mult despre mine. Vreau să vă spun că scriitorul în ţara mea a fost un mit. Acum a devenit ceva comun deoarece toată lumea are impresia că ştie să scrie. Internet-ul a devenit ca o editură pentru toţi deoarece acesta publică orice inepţie. Nu sunt un fan al Internet-ului dar nici nu-l crucific. Susţin doar că falsitatea sa este evidentă. Nu putem trăi fără ficţiune dar fără virtual da. Ficţiunea este o evadare în alt spaţiu al vieţii. Virtualul este un simulacru jalnic al vieţii. Ficţiunea ne bucură, virtualul ne întristează.
Sunt un scriitor oarecare, nu contează numele meu vreau doar să scriu. Nu vreau să fiu la modă, vreau ca fiecare frază pe care o pun pe hârtie să simt că s-a rupt din mine. Fără această simţire nu sunt scriitor sunt ceva fals ce aşterne cuvinte pe o foaie. Falsul dăinuie cel mai puţin deşi iniţial intră mai repede în conştiinţa publicului cititor.
Vreau să scriu nu pentru că trebuie. Simţirea este cea care mă îndeamnă spre acest lucru. Orice lucru ca să fie măreţ trebuie mai întâi simţit în interior. Pictorul simte, sculptorul prevede opera, actorul înnebuneşte într-un anumit rol. Scriitorul îşi pune sufletul în faţa cititorului. Confirmarea unui scriitor este o conjunctură. Fiecare scriitor este mare pentru că a reuşit să imortalizeze ceva. Scrisul este victoria asupra vieţii trecătoare. Eternitatea o câştigi prin scris. Etern este cuvântul, omul care l-a spus sau scris este muritor.
Literatura este un vis pentru mulţi, marea literatură este un coşmar pentru cei mai mulţi. Frica de a nu fi recunoscut este o sinucidere pentru orice creator. Creaţia are viaţa ei nu trebuie întreruptă cu lucruri banale