Vezi varianta desktop a site-ului

• Acasă
• Clasici
• Contemporani
• Străini
• Translations
• Membri
• Proverbe
• Povestiri
• Proză
• Ştiaţi că
• Calendar
• Citate
• Log In
• Radio Poema
• Contact

POVESTE INTERACTIVĂ - CRITICUL BLIND
Poezie adăugată de: CRITICUL BLIND

Am să încep această scriere printr-o poveste.

A fost odată, într-un ţinut de spice şi de ger cu băiat cu ovăzul în păr. Şi dinadins umbla cu capul gol ca o lampă cu petrol şi lumina întunericul vremurilor ivite. Era un copil de la ţară, simplu, care se juca printre mestecenii din sat, se scaldă cu broaştele în lacul cu lumina în punţi, un copil care sucea capul fetelor frumoase prin armonica vorbelor sale, un copil în care sângele fierbea de mic şi care aşa de mult ar fii dorit să scoată cuţitul de la carâmb atunci când era supărat de semenii lui. Dar iubea toţi oamenii din jurul lui şi pentru oameni ar fi fost dispus să şi moară…. ‘’ când răsună cornul pe la stână vreau pentru toţi oamenii să mor’’.
El vedea lumea din jurul lui altfel, avea imaginaţie, avea viziunea lui, avea trăirea lui, avea clocotul lui, vedea faguri de miere şi de vânt în jurul lui.
Pe mesteceni îi vedea ca albe făclii-lumânării aprinse-n vânt- amurgul îl vedea ca o turmă vânată de oi, răsăritul îl vedea ca un cal trandafiriu, lanul de grâu îl asemuia cu gâturi lungi de lebede-n mişcare, cerul îl vedea ca o vacă ce-a fătat, toamna o vedea ca o iapă ce-şi aruncă roşie coadă pe cer şi alte şi alte viziuni avea. El iubea tot ce era în jurul lui, el era chiar evul efervescent, el vorbea cu casa care-i răspundea cu fălci tari de praguri, el privea cum vacile smulgeau tristeţea paielor prin rumegat, el alerga cu caii.. ah, caii, caii… scorniţi de un vânt mişel, el vorbea cu fiul câinelui care îi trezea în suflet un dureros ecou, el colinda ţinuturile lui iarna cu o sanie trasă de lună care se transforma în mânzoc, înhămată la sania lui când colinda cu o iubită imaginară peste întinsele stepe, el vedea flacără albastră cum se aprindea pe fundul mărilor, etc, etc, etc...
Aceasta era lumea lui, aşa o vedea el, aşa o simţea, aşa o trăia şi... foarte important era un copil...
Simţea că e deosebit, simţea că e altfel decât cei din jurul lui şi era gata oricând să se ia la harţă cu cei din vremea lui. Venea de cele mai multe ori acasă bătut, şi, în faţa mamei, ştergea sângele ce-i curgea din nas cu mâneca şi, să nu se supere pe mama lui, îi spunea:

‘’ nu-i nimic, mă împiedicai de o piatră...
Toate astea până mâine trec... ‘’

Dar pe acest copil îl atrăgea aerul înălţimilor, îl chemau vârfurile, îl chemau stelele, era împins şi de un imbold interior spre înălţimile frumosului, spre parfumul perfecţiunii. Nimeni nu l-a îndrumat, doar sufletul lui vedea lumina, sufletul lui simţea mireasma nopţilor de april altfel decât toţi cei din jur. Vroia să ia toate patimile lumii asupra lui, vroia să aibă buzele bătute pe cruce, vroia să ia în gură trupul nevăzutului Cristos, şi de pe crucea perfecţiunii să fie el cel rosteşte celebra expresie biblică: O, ELI, ELI, LAMA SABACHTANI; simţea că el este alesul, că el este cel care va domina, şi atunci i-a cerut mamei, pe care o iubea mai mult decât orice pe lume (atenţie era copil):
Scoală-mă devreme, dragă mamă.
În odaie lampa aprinzând,
Căci se spune că poet de seamă
Voi ajunge-n Rusia curând.

Te-oi cânta pe tine şi pe oaspăt
Soba ta, cocoşii şi aceşti maci
Şi pe versuri o să curgă proaspăt
Laptele roşcatei tale vaci.

Intuia mai bine decât oricare altul că el va fii cel mai bun, cel mai de seamă, că va fi deasupra tuturor. Dar era modest, aşa de modest faţă de înaintaşii lui clasici, încât el singur considera că ar fii demn dacă ar putea să moară ca un înaintaş celebru într-un duel pentru o iubită.

Şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la poarta confraţilor celebri din timpul lui. S-a îmbrăcat în costum de ţăran sadea şi a dat buzna în biroul celui mai în vogă confrate, poate cel mai mare confrate din acel timp şi l-a provocat. Confratele l-a privit cu uimire şi cu o doză de nedumerire, când se recomandase ţăran, ţăran sadea şi că misiunea lui este să cânte satul peste tot, vacile ce dădeau lapte proaspăt pe versuri.

A fost primit cu o tulburată nedumerire, a fost primit ca un parfum nou, nefiresc de blând şi plin de farmec...
Peste trei ani déjà îi depăşise pe toţi confraţii lui şi spunea că el va avea un alt ţel faţă de confraţii vremii –titanii vremii.

Şi aşa a şi fost, aşa a înflorit, aşa s-a revoltat. Era aşa de recalcitrant încât chiar mamei pe care o iubea ca pe minune, îi spune că el nu scrie pentru bani, că el nu este un păpuşar ce este jucat, că el este... dar las mai bine versul să vorbească:


Deci, uită de parale
Poţi fi mai pricopsită?!
Cum, tu eşti asta oare,
Ori te-ai schimbat de tot?
Că doar nu sunt vacă
Ori cal, ori altă vită,
Ca să fiu scos din staul
Cu funia de bot.
Şi a înflorit, a ars, a explodat, a creat o lume şi a fost conştient că el va da naştere la alte generaţii de confraţi, alte generaţii care o să-l urmeze.
Déjà o lume întreagă era la picioarele lui, cu o singură excepţia mama. Mama, ca orice mamă, vroia să fie acasă cu braţele pe plug, nu poet de seamă... nu o încălzea cu nimic poezia lui, mai mult era deranjată că şi-a dat şi nevasta unui bărbat străin... pe când ea, ca mamă, ar fii vrut să aibă un nepoţel bălai pe care să-l dea uţa la bătrâneţe. Plină de durere mama lui îi spune:
‘’ Că eşti poet de seamă
N-am nici o bucurie,
Că faima cea deşartă
Mi te-a băgat în jug.
Era cu mult mai bine
Ca din copilărie
Să fi umblat pe câmpuri
Cu braţele pe plug. ‘’


Dar el şi-a urmat destinul cu toate că mama se vaită :

‘’ Acum trăim ca-n beznă,
Necazul ne tot bate
Şi la gospodărie
N-avem un cal măcar,
De-ai fi rămas acasă
Am fi avut de toate
Şi cum eşti plin de minte
Erai de mult primar. ‘’

Şi aşa a fost să fie... a renunţat la tot pentru a se sacrifica pe altarul poeziei.
A tras după el generaţii întregi şi va mai trage, pentru că poezia create de el este simplă, pentru că poezia lui este curată, pentru că poezia lui este o muzică venită din ceruri să încălzească inimile tuturor oamenilor.
Simplu:

‘’Vreau, când caii sforãie - nebunii!
Sã sãrut o ramurã cu ger.
Ci săltaţi-mi, labe ale lunii,
Ciutura tristeţilor la cer, ’’

Am făcut acest ocol arătând că din cuvinte simple poţi faci flori de frumos pe ramul versului sublim.,
Cineva trebuia să scrie despre frumuseţea infinită a satului natal şi aşa va fi şi pe viitor.
Dacă nu ar fii satul, unde am găsi cireşii înfloriţi? Unde am asculta cântecul de broaşte? Unde am vedea oile cu lâna creaţă, unde am vedea văcuţa cum îşi linge viţelul mic şi pintenog, unde am vedea un stăpân posac cum bagă puii de căţea în sac şi îi duce la viroagă.
Unde?
Sunt multe, multe de povestit, dar nu vreau să plictisesc...
Am făcut această introducere pentru a vă anunţa că aici, pe site-ul poeţilor noştrii este un confrate care scrie la fel de curat, la fel de natural, la fel de sensibil şi ca nimeni altul îşi cântă satul, îşi cântă dorul, îşi cântă căţelul, purcelul, vaca, oaia, şi... doamne cât de frumos le cântă...
Nu spun cine este... vă las pe voi confraţii să-l identificaţi, las pe toţi iubitorii de poezie naturală să observe arderea lui... şi arde în frumos şi în modestie... arde.. arde... arde...
Descoperiţi-l voi, ridicaţi-l voi sau stingeţi-l voi dacă aşa consideraţi.
Fiţi voi înşivă barometrul calităţii pe acest site, urmăriţi comentariile (eu le citesc pe toate), urmăriţi data scrierii poeziei, dacă a mai fost publicată, dacă este cunoscută, dacă... dacă... dacă... Face-ţi multe corelaţii, identifică-ţi toate elementele ce caracterizează o postare de poezie.
Doamne câte lucruri puteţi descoperi pe acest site... găsiţi şi lumina, găsiţi şi întuneric, uneori întuneric mascat sub pseudonim de mare poet... dar în realitate versuri furate, versuri altoite, versuri asumate fără ruşine de la alţii, etc, etc
Dar eu vreau să scriu numai despre frumos şi să laud numai frumosul.
Eu nu stric corola de minuni a lumii, aşa cum zicea Blaga, dar aşa cum scrie un confrate, citându-l pe Schopenhauer: nu există naşteri fără de dureri.
Dacă suferiţi astăzi, dacă vă doare astăzi, mâine veţi pune florile sufletului pe ramul poeziei.
Eu nu fac reclamă nimănui, scopul meu este să ajut confraţii să urce, să scrie, să ardă, dar... vă anunţ, că citesc tot, tot ce se scrie pe acest site ca o profesie asumată:
- În a ajuta confraţii care vor să scrie,
- În susţinerea celor care scriu,
- În biciuirea celor buni şi foarte buni care trebuie să strălucească pe cerul poeziei.

PS 1,,,
- cine credeti ca scrie cel mai frumos pe acest site ( cu excepţia consacraţilor ) ?
- ce confrate vă alină sufletul de dor?
- Identificaţi pe primii cinci confraţi care postează in prima lectură pe acest site?
- În funcţie de răspunsul dumneavoastră îl voi provoca în frumos.
Ps 2...
Vă deranjează comentariile mele? Dacă da, motivul, sau ce şi cum pot să îmbunătăţesc această critic?
PS 3.
Vă rog să scuzaţi eventualele greşeli...timpul mă omoară....dar din dorinţa de a îmbunătăţii clitatea acestui site sunt nevoit să interacţionez cu dumneavoastră...

În aceasă pledoarie am scris simplu, natural, curat...fără elemente cosmogonice sau filosofice sofisticate...dintr-un singur motiv: poetul presentat în prima parte a expunerii a fost curat şi simplu şi a renunţat pentru prima dată la scandal în favoarea dragostei:
‘’De iubire întâia oară cant
La scandal întâia oară cant ‘’

Copilul s-a numit SERGHEI ESENIN.


Iertare pentru eventualele greşeli...timpul este duşmanul meu...

vezi mai multe poezii de: CRITICUL BLIND