"Prietena cea mai bună" și alte forme de viață parazitară
Adăugat de: Manuela Munteanu

Nu mi s-a întâmplat mie. Nu am trăit-o pe pielea mea, dar nu trebuie să cazi într-o hazna ca să știi că miroase. Am văzut, m-am uitat bine și mi-a fost suficient să văd o singură dată ca să înțeleg profund și dureros mecanismul exact prin care se petrece comedia asta tragică.
O să spun de la început: nu e o poveste despre iubire. E o poveste despre foamea aceea flască a bărbatului care servește tot ce are la îndemână, despre femeia-prietenă care confundă demnitatea cu un preludiu convenabil și despre soția care, cel mai adesea, nu știe nimic.

Să-i luăm pe rând.

El - bărbatul. Expert în conversații și atingeri cu scop dublu. Bărbatul care, pe măsură ce chelia lui avansează spre fruntea propriilor neputințe, simte o nevoie bolnăvicioasă să mai fie dorit. Nu iubește, nu visează, nu riscă. Nu e nici măcar pasional. El doar... culege. Se insinuează în viețile femeilor exact cum se insinuează grăsimea în burtă: încet, leneș și permanent. Într-o zi, râde mai mult decât e cazul la o glumă a prietenei soției, în altă zi, îi atinge cotul "din greșeală", în a treia zi, o ajută să care niște sacoșe, iar într-a patra zi, îi scrie noaptea că "nu poate dormi". Aș putea spune că e un vânător, dar ar fi o insultă adusă animalului de pradă. Nu, el e un păstrător. Un păstrător de opțiuni, de uși întredeschise, de flirturi și de aluzii pe care le aruncă în aer ca pe niște sfori, doar, doar se va agăța cineva.

Ea – prietena. O femeie care, poate, a fost cândva demnă, lucidă, întreagă, dar ceva s-a fisurat în ea. Poate e singură de prea mult timp sau poate e una dintre acelea care, în lipsa propriei povești de dragoste, preferă să joace în actul doi al altcuiva.
Ceea ce e fascinant și grotesc în același timp este mimetismul. Prietena începe, subtil, să o imite pe soție. Cumpără același parfum, îi preia glumele, iar într-o altă zi își face chiar aceeași tunsoare. Vrea să fie "ca" ea, apoi "cu" el, și, în final, "în locul" lor. O tragedie de identitate cu gust de ruj ieftin și miros de vin răsuflat.

Și ea - soția. Ah, ea... nu e o victimă completă, cum s-ar crede. E o femeie întreagă, ocupată, uneori visătoare, alteori pragmatică. E femeia care își planifică vacanțele, duce copiii la școală, își face programare la coafor și cumpără paste integrale "că sunt mai sănătoase". Îl știe pe el, sau cel puțin așa crede. Îl cunoaște de ani. Îi cunoaște rutina, tabieturile, glumele proaste și zâmbetul de duminică dimineața. E obișnuită cu el. Atât de obișnuită, încât nu-l mai suspectează de nimic - nici de dragoste, dar nici de trădare.
Are încredere. Încrederea aceea liniștită, domestică, a celor care au trecut prin viață împreună și n-au mai găsit motive să se teamă. Pentru ea, prietena este prietenă, nu pericol, nu rivală. Îi povestește lucruri intime, râd împreună, își trimit mesaje fără motiv. Și uneori, îi spune chiar: "Noroc că te am pe tine, altfel cred că aș fi luat-o razna."
În timp ce celelalte două personaje joacă un spectacol paralel, ea trăiește în altă sală de teatru. Una în care se repetă o piesă despre încredere, loialitate, prietenie, fără să știe că decorul din spatele ei s-a prăbușit de mult. Până când, într-o seară, lumina pare să se aprindă brusc - un gest ciudat, un mesaj dubios, o privire și atunci ea începe să vadă clar.

Ce e aventura asta, până la urmă?

Nu e o dramă shakespeariană, nici măcar o telenovelă cu suspans. E o farsă, o scenetă ieftină jucată într-un decor de familie, cu actori care uită replicile și decoruri care scârțâie. Se termină, cel mai adesea, prost, cu stop-cadru pe haznaua din viață.