de Gavriil Stiharul
De la mine și până la vise de lumină,
trebuie să pășesc prin somnul greu
când deasupra norii negri
frământă frenetic luna.
Când farul ochilor tăi străbate mările sufletului meu bolnav,
ce navă străină plutește în derivă
pe valurile adâncului-de lacrimi?
Acoperă-mă cu umbra șoaptelor
sunt rest de noapte în zorile tale
și, iată, tu vei destrăma toate îndoielile.
Am să văd cruda realitate a eului,
mă voi bucura sau poate mă voi întrista...
Azi, numai speranța mă întărește.
că timpanul tău
a fost martor la primul îndemn
rostit pe când pământul era netocmit şi gol
și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
vezi mai multe poezii de: Gavriil Stiharul
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Un poem frumos, curgător pentru suflet
gianina
luni, 03 octombrie 2016
Un poem de o sensibilitate aparte, am citit cu mare drag
Cami
luni, 03 octombrie 2016