Ultimele văpăi ale privirii tale
aidoma apusului sau răsăritului
- doar Zamolxe poate ști -,
războinicule,
se transformă în roua ierbii fragede,
și-n zvăcnetul lostriței de Sargeția;
Pământul negru încolțește,
în pumnul tău pietros,
păsări de stejar,
veghind peste coloane fără sfârșit
- Porțile Raiului getic.
Nimic nu se pierde, barbarule,
graiul tău murmură prin vântul unduind grâie,
sufletul nemuritor e-n tămâie;
Simt cum visezi printre cetini țepoase
zăpezile munților treji
și colinzi pe versante de oase.
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc și eu, Adina, pentru popasul getic! :)
gabriel cristea (autor)
luni, 25 ianuarie 2021
Salut poezia!
Cu drag te citesc, Gabriel!
Ai forță poetică, imaginile tale sunt pregnante, pe măsură ce citeam se alcătuia totul ca un puzzle și la final eram pe creasta muntelui, pădurea foșnea ... Și păsări de stejar (superb!) mă priveau. Totul se transformă și redevine început! :)
Mulțumesc pentru momentul poetic!
Adina Speranta
duminică, 24 ianuarie 2021