Lângă crucea de lemn, în genunchi,
ridică ochii blânzi spre cer,
mângâie soarele cu privirea lui,
buzele sunt sub razele soarelui,
eterul îl îmbrăţişează
un tainic sunet se aude în văzduh...
Este glasul mai dulce ca o harpă,
este sunetul oştirii cereşti,
cântă împreună cu îngerii.
Însuşi Rafail îl ţine de mână,
fila de pergament îi scapă jos,
este sărată şi transparentă.
Păcatele multe îi năpădesc gândul,
îl macină ca o moară de fier,
diavoli îl pălmuiesc dar el
se luptă şi strigă Doamne miluieşte-mă.
Psalmul ultimului păcătuit,
lumea surdă trece pe lângă el,
maşini, zgomot, muzică, vorbe de ocară,
el plânge şi rupe lumea cu slova sa.
Îngeri negri joacă pe oameni,
îi zdrobesc cu venin şi vorbe ca fumul,
el tămâie cu vorbele omenirea.
Unul se opreşte, îl face nebun,
altul îl plesneşte mulţi îl scuipă,
în spate o sabie îl apasă,
este de foc şi lumină,
lângă el un văl mare alb îl acoperă...
Maica Sfântă îl înveleşte
să nu-i fie frig, el bucuros plânge
cu lacrimi dulci de suferinţă.
Urlet de furie se aude lângă el,
este dezamăgirea marelui vrăjmaş
biciuit de vorbele sale,
iar lumea oarbă trece pe lângă el...
Lacrimile sale spală păcate şi suferinţe
dar lumea le şterge cu furie,
murdărindu-se cu pasiune din nou...
nu mai are lacrimi, ochii ca două găuri
sunt plini de miros de sfinte moaşte.
Oasele i se micşorează, pielea se stafideşte
în jurul său miroase a tămâie, a mir,
smirna îi curge printre degete...
pucioasă şi foc e mai departe
în ele se mistuie oameni,
case, maşini, oraşe, ţări,
un ultim suspin se aude
în acest vacarm
un psalm apocaliptic,
un ultim răgaz de mântuire
apoi.... cenuşă şi moarte.
vezi mai multe poezii de: Alexandru Cristian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.