În ochii-mi tulburi, după al nopții somn,
Răsăriteană, o ușă stacojie, ferestre de lemn putregăit în zori;
Vechi cioburi, cu vârfuri cristaline, se-ntind către întinse oaze;
Două busturi din lut portocaliu ca-o iarnă stau de veghe.
O salcie sălbatică, din plâns, desfiră brațe ofilite.
Mușcate roz cu frunzele vernil, de praf sunt mângâiate;
Însă doar mie îmi miros a mir, a timpuri de greci antici,
O semilună matinală stă pe cer, de ce nu mi te-arăți-ntreagă?
Cu lopețile de rigips am tot semănat istorie,
Într-un mormânt de plăci din caracatiță,
Am pub și ape, am pus și pomi tăiați în cruce;
Talazuri de țurțuri sub înveliș de umbre am înălțat.
Pe glezne îmi urcă crivăț de cetate, un zbucium de ruină
Și mi-e rușine c-am uitat, să pun armată de lupi-n poartă,
Când urlet s-ar fi ridicat la cer, aș fi știut că-s răni de moarte.
O crengă scheletică pe umăr trist mă bate.
Câțiva bulbi, prizonieri în livezi de portocală,
Și tâmple ce îmbălsămează cu rouă vineție alte tâmple -coroană nouă,
Când sui printre garduri de oțeluri pietrificate,
Se învelesc cu draperii roase, înflorate, mișeii-n cătușe.
Parfum de mir, femei cu lungi veșminte, toate negre,
Arcuri ce-au cusut o tindă, și-au pansat cu hârtie, geamuri,
Îmi dau uimiri de țară, pe poduri de argilă c-o barcă calc,
Când văi de pietricele scaldă ovale amfiteatre.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.