Ațipind zbătut, târziu, în a nopții neagră ceață, tristu-mi trup fragil, vrăjit, cade-n vise.
Prin perdele zdrențuroase, bolți de stele incolore,
Ori cupole spălăcite, mă trezesc din somn ușor, când prin geam aud un râset, râset înfiorător.
Mă ridic din pat înspre sticlă, căci îmi face semn cu mâna om călare sub brad-roșu;
,, E-un vis doar, îmi zisei, doar un râset lătrător”, și mă culc napoi ca-un câine care doarme adânc, sforăitor.
Mă cufund pătrunzător în perna veche, în cearșafurile roase, vântul camera-mi îmbracă în mătăsuri șifonate. Frigul, agonie în oase, o zăbrană împietrită, și-n văzduhul noroios, parcă văd bărbat călare, e Galiber, îmi zic în gând, ori poate că mi se pare, și-mi trag pătura pe sân.
Iarna îmi picură pe creștet, un decembrie înghețat, suflând vâscoliri de stuf, pe fereastră om de nea, casă nouă și sticloasă își cernea.
Într-un vis învârtejit, tulburat de spaime dese, îmi mișc corpul pe saltea, când jeleam bolnăvicios, colo unde se făcea, că n-ai casă, șezământ, chipul tău fără aseamăn biciuit bolea-n văzduh și dormindă, nici nu-mi dau seamă, lotrii îți dădeau târcoale ca unui mort.
Iar din zările zburlite sună un râset de cocon, un stins râset, un șters râset.
Doar un râset.
Pe pereți,luna coboară și fiorii mă-mpresoară când deschid un ochi mai mare ,, N-aud nimic, e un vis doar, iar mi se pare.”
Clipocind inconștient, auzii un râset nou, rătăcind întâmplător, spun în gând tremurător, ,, Fugi Satană îmbibată cu nămol și roșu țol!” E-un delir, nimic mai mult, nu-i un râset, văd cocor!
Intinzându-mi fricile pe covor, gura mea cască ușor, și încep a vorbi singură, adormită ,, Iarta-mă, Galiber, sunt murindă și ostenită!” Rătăcind în încăpere aud un bătut în sinea grea ca un clinchet într-un clopot și întreb pe nimenea, ,, Cine bate-n tâmpla mea?” Pleacă de zor, eu cred că ești doar iluzia unor râsuri de pe-un nor.
Pașii somnambuli îmi fug spre geam, și deschid fereastra ninsă și privesc neguri și gheață, peste tot văd numai văluri, rânduri, rânduri de nămeți, și văd iepe întru zboruri, îngeri văd cu pene albe, și-o stafie-o văd călare pe-un murg verde cu coamă rară, și la poale-i o cerșetoare ce părea că-s întocmai eu.
Mă privea ca-un mut și rece, cu genunchii decojiți și aud tare ca un ropot în văzduhul fantomatic un râs tare ca un tropot, râs în hohote, îndrăzneț.
Dulci himere, năluciri, Galiber, dac-ați auzit de el, are casă și o ușă fără clampă, ruginită, are un pat care scârție din lemn, îi spun eu și călărețului, chip, mental demon. Templelor lacrimile curg, tălpile se-nghemuiesc în papucii din blană, de casă, îmi întreb pletele crețe, cum să fac ca să descopăr, cine-i omul zburător.
Îmi întind brațele afară prin zăbrele larg deschise, printre zboruri negre toate să-l ating cu pielea mea muritoare și fierbinte, pe-acel călător călare ce-mi părea că-i Galiber. Negru se făcu ca-o smoală, și un zâmbet înăbușit schiță.
Aud voci când rar, când tare, ori aievea, ori e doar fantezia mea?
Vrând să mă-ntorc în odaie, freamăt văd pe Galiber, cum își încălzea mâinile suflând aburi sfidător, cum se-apropie de mine...E fantasmă, mi se pare, ochii-i strălucesc tăios, are pielea de cicoare și în picioare poartă cizme. Pare un strigoi cu gură, are buze ce lucesc, și încep a râde-n glumă, apoi tare ca să-l sperii dar el nici păreri n-avea, fiindcă dânsul nu clipea. Îmi tremura trupul și burta și o ceață bleu se nalță ca un fum din așternuturi fumegând primprejur.
Îi văd ochii plini de lacrimi, cum îi îndreptă în tavan și-n enorma sihăstrie sufletu-i se arată când mov, când bleumarin.
Duhul unduindu-se deasupra ca un bulgare din fulgi, zis-am să zbor pe fereastră când deodată înmărmurește, neclintit ca un copil, cu obrajii îmbujorați, îmi oferă ca in joacă sărut nesărat din cer, dar ascunde o armură sculptată din fir de aur și din fir de fier, și miroase amețitor, iar în cizmele din picioare sângeră fulgerător. E pe jos, nu e calare și râde c-un râs tulburător și mă-alintă odihnitor. Însă, colo în zări, în depărtare, în decoruri funerare, cruci albe, argintii, drept mormintelor năluci, albe torțe ca din sârmă, cioburi moștenind univers, se zoresc în visul meu, ori sunt trează, habar n-am.
Noaptea de vedenii trasă nu-mi zăbovește deloc în casă, pe covor se topesc țurțuri. „ Unde-i calul nărăvaș?” Tu, pe Galiber întrebaș’. Din văzduhul întunecat, aud un rânjit compact, și asud. ,, Tu, mongol, cu coamă rară, și cu stea de păr în frunte, crezi că râsu-ți mă înspăimântă? „ Doar ecoul lui se aude, beznele îl înfășoară într-o peșteră de aer și sticleți galbeni de argilă zboară-n stoluri cântătoare și din cântul lor se aude râsul meu înaripat.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc frumos pentru comentariu, Doamna Adina, voi acorda corespunzător cuvintele. O zi frumoasa vă doresc. Da, asta am intenționat, o pastișă.
Caraban Bogdana (autor)
vineri, 07 februarie 2025
„bolți de stele incolor”? acordul e oare corect?
Scrierea dumneavoastră e o pastișă a Corbului lui Poe.
Adina Speranta
joi, 06 februarie 2025