Recunoaştere - samoila
Poezie adăugată de: samoila

    joi, 10 martie 2016

Îmi presimt căderea, Doamne,
Am ajuns la vârsta-n care
Simt cum plouă-n mine toamne,
Mohorâte şi avare.

Am iubit şi iubesc încă,
Deşi nu-s crezut mereu,
Doamne, tu ai dat poruncă
Uneori să fiu ateu?

De ce mi-ai lǎsat speranţa
Că voi fi ceva în lume?
De ce mi-ai ars siguranţa,
Lăsând draci să mă sugrume?

Tot ce este pieritor
Şi cu care ne fălim
Râde azi biruitor,
Ce rost are să gândim?

Te-aş ruga să îmi răspunzi,
Nu mă pune să hulesc,
Spune, oare, ce ascunzi?
Dacă-s prost, de ce gândesc?

Îţi place să râzi de mine
Sau de tine râzi acum?
Că sunt chip zidit, ştii bine,
După chipul tău cel bun.

Tu Te joci, spune-mi cinstit!
Crezi că ştiu câte ştii tu?
Nu ştiu, deşi mi-am dorit
De când mama mă făcu.

Ori ţi-e teamă, ori ţi-e greu
Să mă laşi acum la poartă,
Chiar pe mine, tot un zeu,
De greşesc, mă iartă!

Eu te rog, ca fiu al tău,
Dă-mi puterea să-nţeleg
Ce e bine, ce e rău
În credinţa ce-o culeg.

Dă oricui ce vrei să dai
Şi iubire, şi răceală,
Cheamă-mă, de vrei, şi, hai!
Nu mai fă pe mine şcoală!

De atâtea mii de ani
Zidit-ai fiinţa-n sine,
Mi-ai spus cum să fac şi bani
Sau să cer, dar este bine?

Ştii, desigur, că am dat
Doar iubire, asta am,
Nu cumva te-am supărat
Că nu prea mă ţin de hram?

Cunoşti bine, că de vreau
Să iubesc, sau să urăsc,
Nu în mine astea stau,
Tot din tine izvorăsc



vezi mai multe poezii de: samoila




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.