Din liniștea ținută-n așteptare,
acolo unde timpul pare oprit,
se naște, ca o tresărire spre infinit,
o respirație întoarsă din uitare.
Sub lacătul ce-a închis ruine,
timpul pulsează fără glas,
ca și cum sfârșitul ar fi rămas
doar forma prin care viața revine.
Nu sparge porțile ferecate,
nici nu-și caută drum cu-nverșunare,
ci doar încearcă să se strecoare
prin crăpăturile de vreme uitate.
Și chiar când totul pare închis,
iar cheia s-a pierdut în depărtare,
viața își țese, tăcut, o cărare
dintr-un aproape stins paradis.
Doar primăvara, puterea divină
își lasă taina peste tot ce-a fost frânt,
și din orice cotlon, oricât de adânc,
lumina știe mereu să revină.
vezi mai multe poezii de: Stefania Petrov
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
O amintire- si caută lumina
Și tragi pe scena zilei iar cortina
Facând din praful ei speranța vie
Că dragostea poate iarăși să- învie!
Ina M.
sâmbătă, 02 mai 2026