Freamătă în mine zorii, răsăritul viu, cuminte,
Stropii grei de rouă fină, o mulțime de cuvinte.
Într-un toc îmi pun sineală și-n poem îmi curge versul,
Muguri noi iviți pe ramuri, să-nverzească universul.
Uneori adun petale și le-nșir pe-un fir de ață,
Chiar de-i firavă, subțire, ține-n palme-ntreaga viață.
Când se rupe firu-n două, plânge ochiul greu de ploaie,
Plâng pădurile și cerul, curg izvoarele- n șuvoiaie.
Și mă plec pe firul ierbii, ca un fluture ce moare,
Cu aripa destrămată, grea de plumbul din zăvoare.
Știu că nu am nemurirea, dar din vise-imi țes candele,
Și le-aprind când când vine norul și pornesc încet spre stele.
Verde viu îl am pe aripi, dar mă curmă grabă iernii.
Gerul vine de mă- groapă și mă calcă, -n tropot, cerbii.
Stau pitită printre fulgii ce s-au așternut aseară,
Sub covorul alb și moale, gândul morții, să nu doară.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.