se zbate în viscere o fiară flămândă,
un vierme de jar ce-mi roade din tihnă,
căci carnea-mi e vină și singura pândă,
un templu de ură ce n-are odihnă.
strâng pumnii de fier peste golul ce strigă,
să-mi pedepsesc forma ce-o simt un blestem,
fiecare spasm e-o amară verigă
din infernul de flăcări în care mă tem.
e-o foame de-absent, o sete de moarte,
să șterg din făptură tot ce-i muritor,
să las doar o umbră în pagini de carte,
un rest de cenușă, morbid și ușor.
îmi scuip reflectarea în luciul de apă,
iar trupul ce scade mi-e singur trofeu,
sunt groapa ce singură-n mine se sapă,
sunt propriul gâde și propriul zeu.
simt oasele reci cum se scot la lumină
ca pietre de moară sub pielea de sticlă.
e singura cale să spăl această vină,
că exist printre oameni, o pată infimă.
mă macină negrul, un suflu de ură,
ce-mi seacă și vlaga, și ultimul gând,
pun lacăt de fier peste propria gură,
să piară și pofte, și chipul plăpând.
rămân în surghiunul acestui dezastru,
iubind doar durerea ce-mi spune că sunt,
căci în acest haos uscat și sihastru
mă simt, în sfârșit, stăpân pe-un mormânt.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.