Sub straiele-mi frunziș tremură plopii
Iar rădăcinile lor înlănțuiesc o
Floare mică de rocă.
Îmi pocnesc degetele până la munte
Și chiparoși de mătase transcend pielea-mi,
Verde ce a învățat să nu mai moară.
Mă înfășor în straie de crocodil în cetina din oceanul fluierător.
Sabină de granit cu franjuri de marmură înfloresc în marele templu ca o reîntoarcere de ape sacre, încununate de alge.
Pe nisip, cu toți dinții în gură, cu gura roșie,
Din deșert mușc frustrată și sculptez mozaicuri bizantine, prin serpentine de galben și roșcat.
Scoici din bronz în jurul meu se-nalță vopsite de mână de om cu vopseluri mate muiate în vârfuri de bolduri.
Lumini schimbătoare, cenușii-violacee, se deslușesc călătoare amplificând chipul meu la suprafață.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.