Mi-e prea pustiu în suflet.. și prea multă minciună,
Bat vânturile toamnei și norii grei s-adună.
Aud în mine frigul, o umbră ce tot crește,
Mă bântuie neliniști.. și ceara-mi se topește.
Mai fumegă speranța că voi zbura odată
Cu aripa-mi bolnava, cu inima-mi înceată.
În cadențarea lentă, o ultimă redută,
Îmi pare prea departe... uitată și pierdută.
Îmi dezvelesc, de plânset, culorile și versul,
Sublima primăvară ce-mi innădește mersul.
Pășesc, cu adierea zefirului, pe buze,
Și simt sărutul clipei, sărutul dat de muze!
(Din volumul Drum spre amurg)
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.