Când nu cunosc clipele tale, viață
mi se-acreste veșnicia.
Te-am lovit cu-n gând al lumii,
uite-mi... nenorocirea !
Nu am învățat să ard
precum focul cel divin.
Eu am rămas tot omul cel pictat,
fără gânduri... ca un cer senin.
Iată-mă-ngropat de viu
în ale mele versuri reci.
Iarăși mă găsesc pustiu
cu-ale mele graiuri seci.
Mi-ar fi plăcut să te zăresc, lumină
din întunecatu-mi veac,
să mi te găsesc speranță,
ca să mă refac...
Am auzit de tine, speranță
ce atârni de ultimul verdict.
Ești ca o lumina-n ceată,
ești ca pomul înflorit !
Tu ești fericirea
omului cel pustiit.
Ești ca arma unui rege
ce victori-a dobândit.
Oh! Aș dori să-mi umpli viața
cu-n veșnic râu de fericire.
Tu, speranță ești povața
unui simplu om ca mine...
vezi mai multe poezii de: bossumoco
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.