Scrisoare de la Golia (ospiciu)
Ce rost mai avea iubirea
Dacă nu te-aș fi întâlnit?
Deseori îmi pierdeam firea,
Nu și dorința de iubit.
Când ți-am dăruit magnolia,
Razele dintre nori zâmbeau,
Mă-nsoțeai duios la Golia
Printre pacienții ce zâmbeau.
Iubirii i-am dăruit mult,
A fost destul ce am pierdut,
La noi dragostea e un cult,
Integrare în absolut.
Pe zi ce trece sunt străin,
Nu regăsesc portretul tău,
Sunt zile veștede, puțin
câte puțin mă afund în hău.
Sunt zile limpezi, ca și azi,
Pun ușor ordine-n gânduri,
La fel de ușor poți să cazi...
Când în minte-s valuri tulburi.
Tu, totuși, mă-nsoțești mereu,
M-ajuți să cred că sunt voinic,
Dar simt din nou că-i pasul greu
Și sunt din ce în ce mai mic.
Autor: Gabriel Stănciulescu
vezi mai multe poezii de: Gabriel Stanciulescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.