Cînd sînt în lume-atîtea accidente,
Dar se mai şi iubeşte uneori,
Pe frunza toamnei, cu trǎiri urgente,
Îţi scriu cǎ-n mine sînt deja ninsori.
Ca o instanţǎ a durerii mute,
Din ascunzişul cald al unei ierni,
Prin hotǎrîrea lacrimii cǎzute,
Tu mǎ condamni la fulgi uriaşi, eterni.
Şi te-aş despovǎra de orice vinǎ,
Precum un om care-i clǎdit din nea,
Dar mi-e cǎ va fi cald, şi o luminǎ
Mǎ va topi adînc, în sinea mea.
Pe biciclete îngerii coboarǎ
Cǎtre o stea albastrǎ, de pǎmînt,
Sǎ ne rugǎm copacii sǎ nu-i doarǎ,
Şi sǎ se interneze în cuvînt…
Destin mizer, necrozǎ sufleteascǎ –
La cîte-o vatrǎ-am fost lǎsaţi ciudat,
Şi-am decǎzut în legea omeneascǎ
A celor ce odihnei s-au predat.
Te-aş mai iubi cu patimǎ şi sînge,
Te-aş mai împerechea c-un adjectiv,
Tu, umbra mea care în timp se frînge,
Tu cea pierdutǎ fǎrǎ de motiv.
Pe continente separate, paşii
Ni-i tot purtǎm prin timpul fǎrǎ rost,
Şi de-undeva ne blestemǎ urmaşii
Cǎ, din nimicuri, ei nici n-au mai fost.
Da, în curînd, şi frunza se va duce,
La poartǎ îţi vor creşte, mari, nǎmeţi,
Şi palidǎ vei şti cǎ nu-ţi aduce
Nici iarna asta sensul altei vieţi.
Îmi pun la geam un steag alb ca zǎpada
Şi las deschisǎ uşa ca sǎ vii…
Poate un viscol îţi va fi dovada:
Tardiv intrînd, sub nea mǎ vei gǎsi.
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.