As începe cu o întrebare firească... cine sunt eu? Cine? Mi-a trebuit aproape 40 de ani să găsesc un răspuns sau ce-l puțin să caut unul... și Iată-mă la o vârstă când îl pot parafraza cu ușurință pe Cioran, zicând că am ajuns și eu pe : " culmile disperării ".
Nu-l ajută deloc pe om să scormonescă în trecut, dar totusi gândindu-mă că acea fază temporară din viața lui spune totul despre el, merită o încercare, una din start, probabil sortită eșecului. Nu e totul un eșec repetabil? O încercare angoasă de-a explica ceva inexplicabil? Nu duce cursa vieții noastre spre nicăieri? Iar modul în care am parcurs-o până la final, nu-i asa că nu are nici o importanță? Sau are - îmi șoptește câteodată filosoful din mine...
Am accentuat de multe ori în poezia mea ideea de " străin ", de-o înstrăinare cumplită față de propriul nostru " Eu". Că nu ne cunoaștem propria noastră natură explică și greșelile pe care le repetăm într-un mod constant. Datorita acestei necunoasteri am inventat psihologia ca știința menită să rezolve această problemă. Și a rezolvat-o? Eu zic că nu - poate doar parțial, cu mici excepții...
Va continua...
Distribuie:
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Distribuie: