Bat clopotele împletirii noastre,
Sălbatice trotuare de șerpi încolăciți
Și flori de măr îmi parfumează pașii,
Spre albul răsărit al sufletului din doi.
De zidul vechi din piatră geometrică,
Mă țin cu mâinile de maci;
Flori blonde trec pragul ce ne desparte,
Cu frunze verzi de primăvară crudă, timpurie.
Sub cer senin cu soarele albastru,
O umbră neagră curge pe-o iederă portocalie,
Iar un maslin bătrân din fier își toarnă untdelemnul în lămpi;
De busuioc mi-s orele și de foc.
Îmi amintesc de cioburile sângerii din glastre,
Mă vindec lângă sufletu-ți ce-mi este casă;
Să coc o pâine în cuptor cu tine
Ș-apoi se poate face noapte peste toate.
Stejari cu scoarță friguroasă,
Să-mi bată cuiele în luturi,
Sculpturi cu chipul ecru, cu nasul mic, frumos,
De strajă îmi țină varul lor de cretă
Și mii de fluturi albăstriți de fața ta cerească,
În roi divin mi-aducă moartea așteptată,
Ca un un ocean enorm fără de pești,
Ori ca o cruce oglindind pe ape.
Ce liniște-i aicea unde-i roz și alb,
Pe lungi fotolii stau îngerii la sfat,
În armonii de păsări pe asfalt,
Fior de pene încercuiește sanctuarul sacru.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.