Când seara înecase aguzii din gradina
Si fânul, verde barba, murea în luminis,
Ti-am dat, ofranda rara, în galbena lumina
Sufletul – ca pe-o unda de soare si pietris.
Padurea clatinase atâtea vise; însa
Noi obositi si totusi iluminati de ochii
Ce îi simteam aievea în fata noastra plânsa,
Ne-nfioram de vânturi, abur usor de rochii.
Eu am tacut deodata. În dreapta, ma priveai
Si sânii, albe pietre în seara racoroasa
Tipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai
Sa bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasa.
Sunt storuri verzi si groase, ferestre largi, închise
Si luna scoate limba în ceasca stravezie.
Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise,
În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie.
Crescut-a amintirea, acea matase veche
Pe inima-garoafa ce moare-ntr-un pahar,
Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche
Arpegii inegale si aruncate-arar.
Tu treci ca o lumina. Eu vin si cânt acuma,
Apoi îmi pipai tâmpla si fruntea, Ah, ce greu
E sângele în mine, pe toc îmi pica bruma,
Cuvintele de-atuncea ma cauta mereu.
vezi mai multe poezii de: Ştefan Baciu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.