Icoane din Carpați - Ştefan Octavian Iosif
Adăugat de: Buzan-Cioltea Șerban

I

Un șuier lung - gem osii ferecate -
Un strigăt viu - nebun de libertate!
Pe roți uruitoare
Vagoanele urnite
Alunecă ușoare
Mai iute, mai grăbite, -
Dar inima-mi nebună
Mai iute-ar vrea să meargă
Și bate-n piept, să-l spargă,
Să zboare-n lumea largă
De-atâta voie bună!

Griji amărâte, zbuciumări deșarte,
Vă las de-acum!
Vă las cu bine! La o parte!
Voi n-aveți ce-mi căta la drum!
Pieriți, întunecate duhuri!
Sunt liber ca ciocârlia-n văzduhuri!
Îmi flutură părul în vânt,
Și cânt, -
Mă cheamă-n zare munții, munții mei!
Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!

Ce dor i-a fost poetului
De freamătul brădetului,
De murmurul izvorului,
De fluierul păstorului,
De glasul păsărelelor
Și de vecinul stelelor -
De vârful Caraimanului,
Ce dor, ce dor i-a fost sărmanului!...

II

Stă Caraimanul 'nnegurat
Moșneag în veci cu fruntea sus;
Slăvitul zilei împărat
Încet se lasă spre apus.

Și cum se uită la moșneag,
Se mai oprește-o clipă-n loc:
I-azvârle cu un zâmbet drag
Pe frunte-un diadem de foc.

Iar după culmi doi nourași,
Urcând tiptil, în zare, sus,
Râd răsfățați și drăgălași,
Privind idila din apus.

III

Fânu-i strâns, și de pe luncă
Oamenii spre casă vin.
Lacrimă de-argint, scânteie
Steaua serii în senin.

Văile-alburesc în zare,
Satul se-nvelește-n fum.
Cel din urmă car răscoală
Colbul adormit pe drum.

Dulce și încet se-ntinde
Tihna pe pământ și-n cer...
Sus pe deal răsare luna,
Melancolicul străjer.

IV

Din culmea Vârfului-cu-Dor
Mă uit în zări senine
Și iar m-apucă aprig dor
Odorul meu, de tine.

Departe, peste munți și văi,
E casa ta cea mică...
Sunt duși în sat părinții tăi,
Și-n prag stai singurică...

Că nu-s un vultur... să mă salt
Din plaiurile-aceste,
Și ca un fulger din înalt
Să cad fără de veste,

Și să te iau cu mine, sus,
Și să te duc la mine,
Departe, unde lacrimi nu-s,
În zări în veci senine.

V

Este ceasul când truditul
Muncitor voios aruncă
La o parte grija zilei
Și uneltele de muncă,
S-au întors de la pășune
Liniștitele cirezi,
Umbre cresc pe nesimțite
Prin grădini și prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri
Umple zarea fără veste:
Craiul zilei, stând s-apună,
A încremenit pe creste.
Văile răsuna toate,
Dealurile viu răspund
Și vijelios se-nalță
Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună,
Stă văzduhul să se spargă
De tălăngi nenumărate
Ce izbesc în bolta largă,
Căci coboară de la munte
Oile, și curg puhoi,
Cu un greu potop de ceață
Înainte și-napoi...

Un berbec cu coarne-ntoarse,
Tacticos și prea cuminte,
După gât c-un clopot mare,
Merge singur înainte.

Pe la margine dulăii;
Urecheatul, la mijloc,
Cu desagii grei în spate,
Anevoie-și face loc.

Iar prin pulberea de aur
Tocma-n capul celălalt,
Crește umbra-ntunecată
A ciobanului înalt:
Cu căciula într-o parte,
El pășește plin de fală,
Sara purpurie-i schimbă
Zeghea-n mantă triumfală...



vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.