Reînviere
I
Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scânteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate...
Fugiţi departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori şi până seara,
Şi vreau să cânt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.
Ca ciocârlia ce-n văzduh s-avântă,
Şi-acolo-n cer se leagănă şi cântă
Pân' ce-ameţeşte iar, căzând pe lanuri;
Aşa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalţă sufletu-mi spre tine, Soare!
Şi cade iar din slăvi ameţitoare...
II
Iubesc, şi-mi pare că-i întâia oară!
Un tainic dor de viaţă mă îmbie.
Simt inima bătându-mi tot mai vie
Atunci cînd eu credeam că vrea să moară.
Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veşnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decât odinioară...
Veghează în noi porniri de viaţă nouă
Şi nici nu ştim cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adînci izvoare...
De-acum pot chiar să mor... Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?...
Puteri dumnezeieşti, osana vouă!
vezi mai multe poezii de: Ştefan Octavian Iosif
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.