Vocea mea... un strigăt mut,
iar pașii surzi mă fac nevăzut.
Încerc să strig pentru ajutor,
însă devine un ecou fără ton.
Blocat în holul gol al minții,
încep să văd ce văd nebunii.
Iar o ușă trântită mă ascunde,
de răul ce mereu mă pătrunde.
vezi mai multe poezii de: Achim Bogdan Alexandru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.