Am tot sărutat oftatul enigmaticelor fiare,
Iar pe cele ierbivore le-am mânat către strâmtori,
Știi că-n viața mea lipită de o lungă așteptare,
Tu, cu ochii tăi teribili, cel mai mult mă înfiori?
Malul movaliu respiră contopirea în amurg,
Munții sunt de ieri c-o palmă mai eterni și mai înalți;
Ca un fluviu-mi simt destinul, pedepsită să mă scurg,
În deliciul tău rupestru și-n menirea celorlalți.
Viața-i moartă, moartea-i vie, totul e cu capu-n jos,
Și îți desenez versete, de la capăt la-nceput,
Hoinărești ades pe maluri, însă nu ai fost curios
Să cotrobăi prin nisipuri și să mângâi ce-a durut.
Stânci uzate, scoici ciobite și eternul compromis,
Tinerețea îmi adie pe o frunte de copil,
Sunt eterna prizonieră între tine și abis,
Zac cu trupu-n lumea asta, dar mi-e sufletu-n exil.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.