Mă străpung ca niște suliți, taina-ți ochilor verzui,
Mă agăț în nopți cu mintea, numai de culoarea lor,
Vraja verdelui hipnotic, n-o voi spune nimănui,
Am s-o-nchid la mine-n suflet până simt că am să mor.
Într-un mit sunt legendare personajele fictive,
Trecerea prin timp separă vraja lor de perimare.
Tot ce simt și mă petrece sunt pretexte sau motive,
Însă dragostea de tine, e din ce în ce mai mare...
Ziua bântui prin păduri, noaptea îți aud copacii,
Din odaie ies mistere și înghesuie vazduhul...
Stau de vorbă cu izvoare, cu egretele și macii,
În a căror custodie aș dori să-mi intre duhul.
Ulițele parfumate de duminici somptuoase,
S-au încolăcit în mine ca un dor de infinit,
O tristețe trece pragul toamnelor intrate-n case,
Iar din turlă-ți caut ochii, peste satul pusiit...
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.