Dă-mi numai nopţi, o, Dumnezeule,
Să văd iarba, verdele, cum paşte,
Şi se înfruptă cu ispitele,
Lăsându- se ascunsă, pân- se naşte.
În pântecul albastru se ascunde,
Din Emisfera binecuvântată a pământului,
Iţi cer, şi ca să- Ţi multumesc, atâte
Nopţi ce omoară silabele urâtului.
Belşugul stelelor pe cer se- agaţă
De- un lant albiu, purtând tinctură,
Din verdele de iarbă ce- i o aţă,
Prin fibra mea, îngândurată dictatură...
Ca o lucarna, fie- mi încăperea verde,
În care eu, un fir de om, nu pot sa dorm,
Proptindu- mi, de-alambicurile certe,
Imune amfore, zvonind prin somn.
Sub pietrele ce-şi cască- nsingurarea,
Un fir de om sunt , ori alt fir-
Lăuntric , care e numai suflarea...
Nu-Ţi cer nimic, o, Doamne, abitir...
Şi chiar de-aş fi pribeag de verde,
Prin iarba, care Tu o creşti,
O, Dumnezeul meu, Te voi concepe
În pântecul Mariei, să Te primeneşti...
Lilia Manole
vezi mai multe poezii de: lilia manole
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.