Tot ce nu am spus nimănui despre tine
Adăugat de: Andreea Ruxandra Tudor

O cunoșteam pe Darclée de pe vremea când toată lumea îi zicea Lola și nimeni nu credea că are ceva special. Faptul că am cunoscut-o de mică a fost cel mai bun și cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Am simțit mereu că este o competiție între noi și ea mi-a arătat de atâtea ori că e mai bună.
Eu și Lola ne-am născut în acelaș an, în aceeași suburbie săracă. Mamele noastre erau prietene, lucru care, cumva, ne-a obligat să fim și noi prietene. Ne petreceam mult timp împreună în copilărie. De fapt, mereu ne-a fost greu să ne facem prieteni. Lola nu avea nimic special. Avea o culoare interesantă a ochilor, un fel de combinație de verde cu albastru și galben și atât. În rest nu era cine știe ce. Îi cunoșteam familia. Și părinții ei erau la fel, foarte simpli. Niște oameni care treceau ușor neobservați și exact așa era și Lola. Semăna mult cu ambii ei părinți. Maică-sa a vrut să-i pună numele Darclée, își dorise ceva deosebit pentru fiică-sa, dar tuturor li se părea prea excentric să îi spună așa. Taică-său a vrut să îi spună Lola, un nume obișnuit, genul de nume care nu deranjează pe nimeni. Numele astea două nici măcar nu mergeau bine unul lângă altul, dar nu conta. Pentru că Darclée parcă nu exista, era doar Lola. Lumea și uita că mai are un nume. Acum, dacă aș spune că eu aș fi fost cine știe ce frumusețe la vârsta aia, aș fi mințit. Ai mei nu voiau să îmi las părul lung, părul meu blond era tot timpul tuns într-un bob scurt care mi se părea că nu mă prinde deloc. Îmi plăceau ochii mei, mereu mi-au plăcut. Îmi place nuanța asta de albastru deschis, senin. Îmi părea mereu că dintre noi două eu am ochii mai frumoși. N-aveam prieteni și obișnuiam să ne petrecem timpul una cu alta. Lola mereu spunea că sunt prietena ei cea mai bună, deși cred că niciodată nu am făcut prea multe. Îmi petreceam timpul cu ea pentru că, în primul rând, nu îmi displăcea și, în al doilea rând, nu aveam cu cine altcineva. Dar pentru ea cred că era important să aibă pe cineva care să stea mereu în preajma ei. În schimb, ea chiar fusese lângă mine mereu. Știa tot timpul când am nevoie să aud o încurajare, un compliment, sau când vreau să plâng. Și era mereu acolo, mă asculta și mă ajuta cum știa mai bine. Până și eu știu că am fost tot timpul nerecunoscătoare.
Alți copii nu ne simpatizau, dar adulții da. Aveam amabilitatea și politețea aia pe care orice adult o apreciază la un copil. Diferența era că eu mă prefăceam mereu să fiu plăcută, dar Lola făcea asta natural, așa era ea. Dar lumea nu știa, deci nu îmi afecta reputația. Amândouă aveam haine urâte, haine luate din magazinele de ieftinături, pentru că numai asta ne permiteam. Lolei ii plăcea să poarte rochii. Toate erau urâțele, dar, cumva, nu o prindeau rău. Pentru o persoană care nu ieșea în evidență niciodată, arăta decent. Mie îmi plăcea mereu să adaug fundițe și ciucuri și tot felul de chestii pe hainele mele. Mama mă învățase și le făceam singură. Lumea mă aprecia pentru asta, simțeam că și aici sunt în frunte, simțeam că sunt mereu mai bine îmbrăcată ca ea.
Bineînțeles că am fost date la aceași școală. O scoală din suburbia noastră, unde majoritatea copiilor veneau din obligație, fără vreo dorință de a învăța ceva și puțini terminau. Eu nu eram așa, eu voiam să termin și proastă nu am fost niciodată. Dar nici nu mă omoram să învăț, nu prea îmi păsa. Învățam înainte de teste și atunci cu un mare efort. Atunci a început Lola să mă surprindă. Avea o ușurință prin care asimila informațiile și chiar înțelegea. Mai glumeam cu ea spunându-i că e tocilară, dar ea nu tocea, ea chiar înțelegea și ar fi trebuit să fac plecăciuni în fața ei de câte ori mă ajutase la teste sau la teme. Știa că nu e bine, nu făcea asta cu toată lumea, dar pe mine mereu mă ajuta. Toată lumea știa că e deșteaptă. Sau, mă rog, mai deșteapă ca mine. Acum dacă mă uit înapoi, nu era chiar un geniu cum nu s-a mai văzut, dar ținând cont de contextul în care ne aflam și de interesul scăzut al tuturor din jurul nostru, era deșteaptă foc. Nu îmi plăcea să fiu sub ea la învățătură în mod neapărat, dar nici nu pot să zic că era ceva care să mă scoată din minți, ținând cont că nu prea mă interesa să fiu prima la învățătură.
Dar la un moment dat a intervenit primul lucru care m-a scos din sărite. Amândouă pictam. Primeam acuarele și carioci de Paște și de Crăciun și țineam cu dinții de ele, erau lucrurile de care aveam cea mai mare grijă. De obicei ne permiteam să ne cumpărăm hârtie și ne întâlneam și pictam. Eu pictam mai bine, se vedea de la o poștă. Îmi plăcea, eram bună la asta, era ceva ce știam că vreau să fac în viitor. Lola nu picta rău, poate că picta puțin mai bine decât un copil de școală generală, dar nu era ceva nemaipomenit. Și ea știa asta. Oricum, ea picta așa, să-și umple timpul și pentru că nu aveam prea multe de făcut în timpul liber, nu era ceva ce să își dorească pentru viitor. Aveam curs de pictură și la școală. Profesorul era destul de bătrân și cam senil. Îi plăcea cum pictam. Pe mine și pe Lola ne lăuda mereu. Ne lua tot timpul lucrările acasă. De fapt, uneori cred că ne lăuda doar așa, că eram niște copii destul de săraci care chiar aveau nevoie de niște încredere de sine. Mereu spunea de picturile mele că sunt frumoase și îmi plăcea asta. Odată Lola i-a arătat o pictură. Nici nu mai știu ce era, atât de puțin m-a impresionat. Și a început batrânul să îi zică că stilul în care a pictat îi amintește de niște picturi de la o licitație, ale unei artiste tinere de nici nu mai știu unde, de pe vremea când era el tânăr flăcău și călătorea. Mă enervase că mie niciodată nu îmi spusese ceva atât de complex și nu mă asemănase cu nimeni. Lola nu a fost prea măgulită, a spus ceva de genul că ea nu are de gând să-şi facă vreodată o carieră din asta, la care bătrânul a zis, “nici tânăra de care vorbesc nu avea de gând, dacă stau să mă gândesc, parcă ai ochii ei”. Lola nu prea îl luase în serios, mai ales după ce îi spusesem, pe tot drumul spre casă, că omul e un bătrân senil. Şi, sincer, nici eu nu îl luasem în serios. Uitasem la un moment dat, deși cred că am stat supărată până la sfarșitul semestrului pentru că picturile mele nu fuseseră descrise așa profund.
Am mers la licee diferite. Îmi amintesc că îmi lăsasem părul lung și începeam să arăt bine. Începusem să folosesc machiaj ieftin, dar chiar mă pricepeam să îl aplic. Devenisem destul de sociabilă. Și începusem să ies cu baieți din liceu. Nu făceam prea mari pretenții cât timp se purtau ok cu mine… Mi se părea că începeam să devin cool. În mare, știam ce vreau să fac în viață. Voiam să îmi găsesc un job bun și să-mi fac o familie, să mă stabilesc undeva aici, în oraș, dar într-un apartament decent pe care să-l decorez eu cum vreau și ai cărui pereți să îi pictez. Lola se schimbase și ea. Parcă era și mai ștearsă ca înainte. Se îmbrăca banal pentru o fată de liceu, blugi și tricouri și cam atât. Nu era prea sociabilă, avea prieteni în clubul de șah și atât. Îmi părea că poartă pe umeri o tristețe mare, poate prea mare pentru vârsta ei și nu știam de unde. Și nu o văzusem niciodată cu cineva. De fapt, nu fusese cu nimeni și bănuiam că nici măcar nu plăcuse vreodată vreun băiat. Singura chestie era că își vopsise părul roșcat. Era singura chestie care o făcea să se remarce și să nu fie confundată cu un zid. O introdusesem și pe ea în tainele machiajului ieftin, dar nu știa să-l aplice așa bine ca mine. La mult timp după aceea, am aflat că Lola chiar era tristă, deși nici ea nu știa să explice de ce. Când eram deja adulte, aflasem că Lola nu fusese niciodată așa, de piatră, cum o crezusem. Plăcuse o grămadă de baieți care aveau ceva aparte, genul de baieți care arătau atât de bine și erau atât de populari încât niciodată nu se uitau la fetele ca mine și ca Lola. Nu înțelesesem cum o fată ca ea poate să aibă pretenții atât de mari, era logic că baieții la care se uita ea căutau fete pe măsură și nu e de mirare că toți cei pe care îi plăcuse atunci nici nu se uitaseră la ea. Când te gândești că acum nu s-ar mai uita ea la ei…
Îmi amintesc un lucru din liceu, că am fost cu Lola la prima noastră petrecere. Eu făcusem rost de invitații, logic, și mă costaseră zece întâlniri cu un tip de care chiar nu îmi plăcea… Dar a fost schimb pe schimb, el era văzut mai bine că ieșea cu o fată și eu aveam să fiu genul de fată care merge la petreceri. Îmi amintesc că eu am vândut câteva picturi de-ale mele, iar Lola dăduse meditații din greu, ca să strângem niște bani. Ne-am dus amândouă să ne luăm rochii și tocuri. Aveam impresia că lăsasem o sumă atât de mare când, de fapt, uitându-mă în urmă, nu strânsese niciuna atât de mulți bani. Aveam o rochie roșie, foarte mulată, cu un decolteu în formă de V și o purtam cu o pereche de dres tip plasă. Îmi ondulasem părul. Mergeam pe tocuri ca o iapă și știam asta. Furasem de la ai mei câteva țigări (și stiu că s-au certat, contrazicându-se care a fumat mai mult) pentru că voiam să arăt mai matură. Lola venise la mine în ziua aia să plecăm amândouă. Eu am machiat-o și pot să zic că nu mi-am bătut joc. Chiar arăta drăguț. Îi ondulasem și ei părul. Știam ce rochie are, o rochiță albă cu paiete, fără decolteu și cam lungă după gusturile mele. Când am plecat de la mine, am întrebat-o dacă vrea o țigară. A spus că nu, dar nu pe tonul unei persoane care se sfiește să încerce, ci pe un ton de parcă ar fi fumat toată viața și deja era sătulă. Deși știam că nu pusese niciodată o țigară în gură. Nu îmi venea să cred ce bine merge pe tocuri. Eu abia mă țineam după ea și ea mergea de parcă era cel mai natural lucru pe care îl făcea. Am întrebat-o dacă a mai mers pe tocuri și a zis că nu. Și dacă nu aș fi locuit atât de aproape de ea și nu aș fi văzut-o zilnic, nu o credeam. La petrecere am băut. Am încercat mai multe băuturi și mă făcusem praf. Mă uitam la Lola şi, uitându-mă așa la ea, nu știu dacă era de la machiaj sau nu, dar arăta frumos. Parcă părea în sfârșit o tânără femeie, nu un copil șters. Și parcă și rochia venea altfel pe ea. Băuse mult și ea, dar nici nu se vedea. Bea cu o naturalețe aparte și mergea drept și vorbea cursiv. Și eu și Lola la vârsta aia mai furasem câte o cană de vin fiert iarna, dar în rest, Lola nu bea… Și acum, uitându-mă la ea, părea să știe cum să facă asta de o viață. Îmi amintesc că la un moment dat cineva făcea poze și i-am zis că vreau să ne facă și nouă, să avem o amintire cu felul în care arătam.
Am văzut pozele după câteva zile. Persoana care îmi trimisese pozele scrisese la titlul mail-ului “Poze Darclée”. Darclée… Nu îmi venea să cred că cineva nu îi zicea Lolei, Lola. Mie nici nu îmi trecuse numele. Eu eram persoana care făcuse rost de invitații, pe mine mă chema Ann, toată lumea îmi reținea numele. Ann a fost mereu singurul meu nume. Uneori oamenii îmi spuneau Annie, lucru care îmi plăcea. Când m-am uitat la poze am înteles de ce. Lola părea altă persoană. Era frumoasă. Zâmbea și părea atât de încrezătoare. Arăta de parcă poza pentru o revistă de modă, deși nu înțelegeam de unde a învățat să stea așa la poze. Știam că nu avea bani să investească în reviste de modă. Eu păream o persoană beată care îi strica pozele. Părea că râd isteric și că stau cocoșată. De atunci lumea a început să îi spună Lolei Darclée. Am crezut că o să i se urce la cap dar, zilele următoare am văzut-o din nou ca înainte. Ștearsă. Urăsc să recunosc, dar îmi plăcea așa.
În liceu Lola lucrase la o cofetărie. Nimic impresionant. După liceu a vrut să plece din oraș, să studieze, și mai și primise nu știu ce ofertă pe la un liceu, să predea. Era fix cum o vedeam pe Lola, predând într-un liceu șters, așa ca ea. Eu începusem o afacere proprie. Pictam și restauram mobilă. Iubitul meu avea o camionetă pe care o foloseam ca să transport mobila. Îmi luasem permisul și mă mutasem cu iubitul meu într-un apartament. Nu era apartamentul luxos pe care îl visam, dar era ok. Deși stăteam în chirie, proprietarul mă lasase să pictez pereții. Aveam lângă bloc un garaj măricel, pe care îl cumpărasem, unde lucram. Chiar mă simțeam împlinită. Într-o zi primisem pe telefonul micii mele afaceri un apel de la proful de desen din școală. Mă chemase să îmi împrumute niște cărți cu modele din anii ’60, pe care să le fac pe mobilă. I-am mulțumit pentru cărți. Îi promisesem că o să le returnez repede, dar bătrânul mi-a zis să nu mă grăbesc. Mă enervase că îmi zisese să o iau și pe Lola când trec să i le aduc. Cred că am menționat ceva că o să îi zic, deși nu știu dacă o să vină. Logic că nu îi spusesem.
Faptul că se mutase nu a făcut-o pe Lola să se îndepărteze de mine. De fapt, ne vedeam destul de des. Îi pictasem toată mobila din camera nouă. Începea să se schimbe și nu făcuse nimic în sensul ăsta. Dar parcă își găsise locul. Cred că i-am zis asta odată. Și a zis ceva de genul că se simte în largul ei, dar că totuși simte că “acasă” e undeva departe și ea încă nu a găsit locul acela. Nu îi înțelegeam dorința asta de a se depărta de tot ce știa, îmi părea înspăimântător, dar știam că nu avea planuri să plece prea curând nicăieri. Nu mai era roșcată, avea părul șaten și o prindea mai bine. Se machia și se îmbrăca chiar drăguț, nu știu de unde învățase. Arăta chiar bine. Totuși, nu era ceva care chiar să te șocheze sau să te impresioneze, dar era un progres. Cu toate acestea, Lola era ceea ce puteai numi o fată obișnuită.
La câteva luni după ce împrumutasem cărțile, bătrânul a murit. Am fost la înmormântare. Nu îi spusesem Lolei pentru că, efectiv, nici nu mă gândisem la ea. Oricum, nu știu dacă s-ar fi întors special pentru asta. I-am spus fiicei bătrânului că îi sunt recunoscătoare tatălui ei, că am învățat multe de la el și acum am propria mea afacere din artă. Am menționat și că am niște cărți de-ale lui la mine. Mă gândeam că poate le vrea înapoi, poate vrea să le păstreze ea, ca o amintire. Fiică-sa era o fată foarte de treabă și total paralelă cu arta. Mi-a spus că pot să păstrez carțile. Ba mai mult, mi-a spus să trec într-o zi și să iau orice materiale îmi sunt necesare, pentru că ea nu pictează. Voia să vândă casa și nu avea loc să aducă toate lucrurile bătrânului în propria ei casă. Nu am vrut să accept, îmi era puțin jenă să fac asta, dar a insistat. Și așa m-am trezit peste câteva zile la bătrân în casă, în atelier. Fiică-sa era în sufragerie și se uita pe niște documente. Eram singură în cameră. Ce e drept, în afară de materiale pentru pictat nu găseai altceva în atelier. Îmi pusesem într-o pungă mare de hârtie niște culori și niște pensule. Mă uitasemm prin bibliotecă și mai luasem vreo două cărți. Avea multe dosare de carton cu desene, multe de la elevi. Găsisem unul cu desenele mele și mă simțeam mândră și nostalgică. Tot în dosar erau și niște desene de-ale Lolei. Și o fotografie care a căzut. Am ridicat fotografia și nici nu am apucat să mă uit bine la ea, era un grup de oameni tineri și în mijloc Lola. Arăta ca Lola din prezent, nu era o poză din școala generală, dar îmbrăcată mult mai bine, cu o rochie scurtă vintage și un machiaj bine pus la punct și părul ondulat. Arăta incredibil și m-am speriat că nu știam că Lola poate să arate așa și să iasă cu oameni cool. Și ce mă speria cel mai tare era că nu înțelegeam de ce poza asta era în casa bătrânului ăsta senil. Am auzit-o pe fiică-sa că mă striga. Am pus repede poza la loc și am băgat dosarul în pungă. Fiică-sa a venit până la ușa atelierului și m-a întrebat dacă vreau cafea. M-am scuzat și am zis că trebuie să plec. În autobuz încă aveam poza în minte: pe Lola, zâmbind cum nu o mai văzusem vreodată. Și apoi am ajuns acasă. Eram încă singură, mai dura câteva ore până când iubitul meu ajungea acasă. Mi-am pus un pahar cu vin și m-am uitat din nou la poză. Atunci am descoperit ceva la care nu mă așteptam.
Am scos poza cum am ajuns acasă. Mă uitam la ea în speranța că o să văd o persoană care doar seamănă cu Darclée. O cunoșteam bine, puteam s-o recunosc dintr-o mie. Ea era. Stătea acolo, arătând mai bine ca niciodată. Părea vedeta petrecerii, avea o rochie retro de seară și o blăniță. Nu o văzusem niciodată îmbrăcată sau machiată așa. Probabil era o petrecere cu temă retro. Toți erau îmbrăcați așa. Și poza în sine avea un filtru sepia. Lângă ea era un tip, el avea mâna pe talia ei, iar ea avea mâna pe pieptul lui. Atunci am văzut prima dată că Darclée poartă verighetă. Era clar că era împreună cu tipul ăsta. Până la vârsta aia, știam toți băieții pe care îi plăcuse Darclée. Cu toții aveau un aer de bărbat care poate cu ușurință să devină celebru, avea gusturi bune. Pot spune că îmi plăcuseră toți tipii pe care i-a plăcut, dar eu nici nu îndrăzneam să mă uit la genul ăsta de bărbați. Cumva, bărbatul ăsta din poză era diferit. Nu avea nimic aparte, nu avea trăsături fine și nu era așa zvelt cum îi plăcea ei. Și totuși părea fericită lângă el, avea privirea unui om bun, avea o căldură pe chip. Nu avea absolut nimic care să-l facă special și totuși părea perfect pentru ea. Am mai analizat poza și am văzut un tip care semăna destul de mult cu bătrânul, numai că era tânăr. Probabil era fiu-su, deși știam că avea doar o fiică. Tipul ăsta era și el cu o fată care îmi părea cunoscută, dar nu știam de unde. Semăna cu fiica bătrânului, dar nu era ea. M-am uitat mai bine, erau cu toții într-un magazin cu tablouri unde improvizaseră o galerie de artă. Apoi un gând mă sperie: femeia din poză era soția bătrânului în tinerețe. Îmi amintesc că văzusem poze cu ea la el în casă. Și asta însemna că tipul din poză era chiar el în tinerețe! Am întors poza pe verso, “Dover, 1965”. Am simțit că mi se taie picioarele.
Într-adevăr, uitându-mă atent, poza nu avea filtru, poza chiar era veche. Nu era mama lui Darclée. Nici măcar bunică-sa. Îi știam albumele de poze cu familia, știam cum arată rudele ei și nu avea niciuna cu care să semene atât de mult. Am început să mă întreb dacă cumva Darclée e adoptată. Dar nu, pentru că ea chiar semăna cu parinții ei. Și maică-mea mi-ar fi spus, de-a lungul anilor mi-a spus multe lucruri despre mulți oameni. Mama adora să bârfească, pur și simplu nu putea să țină un secret, o cunoștea pe mama lui Darclée de mult, și-ar fi dat seama și sigur s-ar fi scăpat la mine. Am scos dosarul de carton din pungă și am început să-l răsfoiesc. Erau câteva desene de-ale mele și câteva de-ale ei. Era un plic desfăcut de unde sigur căzuse poza. Pe plic scria “Pentru Darclée”. Bătrânul voia ca poza asta să ajungă la ea. Nu era senil, își amintise bine. În plic mai erau două hârtii. Era o pagină dintr-o revistă de artă cu niște tablouri care, într-adevăr semănau cu ce picta Darclée când era mică. Nu erau prea reușite. Erau la o licitație caritabilă, cică o anumită Josephine, care era model le adusese la licitație și, datorită faimei sale, chiar se strânseseră niște bani buni pentru o cauză nobilă. Mai era și o pagină de ziar în care era o poză cu persoana asta care semăna leit cu Darclée, pe care o chema de fapt Josephine, și cu bărbatul acela cu care era la galerie. Era un articol despre nunta lor. Îi găsisem și numele de familie în articol și o căutasem pe net. Într-adevăr, fusese model, pozele cu ea erau expuse în galerii de artă pentru că era foarte expresivă și își intra în orice rol. Era frumoasă și apreciată. Dar mă intriga faptul că arăta fix ca prietena mea. Îmi dădusem seama că nu avea cum să fie Darclée, dar încă eram șocată. Nu știu ce mă speria… Faptul că am văzut ce fel de persoană ar fi putut să devină prietena mea, sau faptul că, dacă s-ar fi aflat, ea ar fi putut deveni celebră. Am printat câteva poze cu Jospehine și le-am analizat mai bine. Semănau leit. Darclée nu ar fi aflat niciodată singură despre asta, mai ales că nu aflase până acum. Știam că greșesc, dar nu puteam să îi spun. Cred că îmi era frică să o văd realizându-se, devenind faimoasă și, probabil, bogată atât de repede, iar eu să rămân aici, într-un apartament închiriat și pictând mobilă într-un garaj. Simțeam că dacă ea va ajunge popular, eu o să devin invizibilă. Fiind mereu una în preajma celeilalte de mici, majoritatea oamenilor din viața noastră ne cunoșteau pe amândouă și era o constantă comparație între noi. Am pus pozele printate în plicul cu paginile de ziar și l-am pus bine într-un sertar din birou. Prietenul meu îmi respecta mereu spațiul personal, deci nu îmi făceam griji.
În seara aia mi-am sunat iubitul și i-am spus că voi lua camioneta și voi merge să dorm la Darclée, deoarece nu se simte bine. Prima dată m-a întrebat cine e Darclée. Nici nu știu când am încetat să-i mai spun Lola. Mi-a zis că se bucură că merg s-o ajut pentru că eu nu păream genul care să meargă să stea cu un om bolnav. Avea dreptate, chiar nu eram, dar, oricum, nu s-a prins că mint. Am luat camioneta și m-am dus la ea, în alt oraș, fără măcar să îi spun. Mă simțeam ca o mamă care se duce să își surprindă fiica în mijlocul unei petreceri sau care se așteaptă să o găsească împreună cu cineva acasă, deși eram amândouă două tinere adulte. Am ajuns la ea la ușă și, bineînțeles, era singură și citea. Era ceva atât de tipic pentru ea. Am întrebat dacă pot să rămân peste noapte. A crezut că mă certasem cu iubitul meu și m-a primit. Am văzut că citea și nu m-am putut abține să nu o întreb, în timp ce făcea ceai, dacă are ceva reviste despre modă. Mi-a zis că nu. Cât așteptam să facă ceaiul, îmi treceam privirea peste cărțile din biblioteca ei. Nimic deosebit. Am rugat-o dacă pot să mă schimb cu ceva mai comod și mi-a zis să mă servesc din dulap. M-am uitat la hainele ei. Își mai cizelase stilul, acum că avea un salariu destul de decent, avea haine drăguțe dar nimic care să mă ducă cu gândul la Jospehine. Ne-am așezat să bem ceai și în timp ce vorbeam nu puteam decât să mă uit la ea și să observ, pentru prima dată, că este o femeie frumoasă și că are potențialul unei persoane care ar putea atât de ușor să devină faimoasă. Avea o strălucire aparte, era expresivă… Nu știu de ce nu am văzut-o niciodată în postura asta. O întrebasem dacă, de când s-a mutat, a călătorit pe undeva, sau dacă a mers pe la vreo petrecere. Bineînțeles, a zis că nu și chiar o credeam.
Am fost nevoită să inventez un motiv datorită căruia se presupunea că mă certasem cu iubitul meu și venisem la ea așa, pe nepusă masă. Nu știa că mint, avea mereu cuvintele la ea și știa ce să zică în orice situație. Am întrebat-o dacă ea a cunoscut pe cineva în ultimul timp și am văzut-o că se îmbujorează. A spus că a început să iasă cu un tip, lucrau în același loc, el era la secretariat. Îmi arătase o poză cu el. Era fix genul de bărbat la care se uita ea: zvelt cu trăsături foarte fine. Arăta bine. Dacă l-aș fi văzut pe stradă aș fi știut că e genul de bărbat la care Darclée s-ar uita. Cumva, mă bucuram pentru ea că se vede cu cineva. Mi-am dat seama că poate sunt paranoică. Ok, exista în trecut o persoană care arăta fix ca ea, dar despre care nu multă lume știa. În fond, Darclée nu fecventa prea multe cercuri și șansele ca cineva să o găsească întâmplător și să îşi dea seama de asemănare erau mici. Nu fusese chiar atât de populară încât să o cunoască prea multă lume. Apoi mi-am dat seama că, totuși, nu exista vreo conexiune între ele, fiecare avea viața ei individual, iar Darclée nu avea de unde să afle de ea, deci totul era în regulă. N-aveam să-i spun,deci n-avea să afle și totul avea să fix ca înainte.
Ziua următoare am ajuns acasă și după ce am dormit câteva ore mi-am amintit că am totuși un job. Pictasem niște rame și voiam să le trimit clienților. M-am dus la debara, am scos o cutie și m-am dus să le iau de pe birou, dar nu mai erau acolo. Mi-am sunat iubitul să-l întreb dacă știe ceva de ele. “Le-am trimis eu, știu că zisesei că trebuie trimise și oricum aveam drum la poștă”. Era drăguț din partea lui, mereu mă ajuta. L-am întrebat de unde știa adresa și a zis că s-a uitat în agenda mea, în care notez tot timpul adresele clienților. Chiar când voiam să închid, îmi zice: “Am trimis și pozele! Cred că ai uitat să le iei ieri”. Am simțit că mi se face rău și l-am întrebat ce poze. A zis că era un plic în biroul meu, pe care scria “Pentru Darclée”. A zis că a văzut că erau ceva poze dintr-o ședință foto pe care le printasem, că nu le-a scos să se uite dar că a zis să le trimită, să-mi ușureze mie treaba. I-am zis că nu știa adresa și că adresa ei nu a fost niciodată în agenda mea. Nu aveam nevoie să notez adresa ei, o știam pe de rost. A zis că le-a trimis unde lucra, pe numele ei. Uitasem că m-a dus de câteva ori la locul unde lucrează. Am simțit că leșin! Am fugit să iau mașina și am mers de data asta spre locul ei de muncă.
Am ajuns la liceul unde preda și am bătut la ușa cancelariei. Darclée nu era acolo. Era un coș de gunoi pe hol, în care era plicul. Paginile de ziar erau încă în spate, împăturite bine, nu cred că cineva le deschisese, dar Darclée sigur văzuse pozele pentru că plicul era desfăcut. Am luat plicul din coșul de gunoi și l-am băgat în geantă. În acel moment m-a sunat Darclée ca să mă văd cu ea, mă aștepta la o cafenea.
M-am dus acolo, părea distrusă. M-am așezat lângă ea și i-am zis că vin de la liceu și că știu că e greu să înțeleagă. S-a uitat la mine și îmi amintesc că a zis:
-Nu pot să înțeleg, pur și simplu!
-Știu…Uneori se întâmplă lucruri pe care nu le putem explica. Încercam să rămân calmă.
-Dar așa, atât de brusc…
-Știu, femeia asta a apărut așa din senin și…
-E o altă femeie, nu-i așa? Nu sunt eu, e o altă femeie! Săraca, era atât de confuză.
-Da, bineînțeles…
-Ai văzut-o nu? Cum e?
-Nici nu știu cum să zic că e.
-Știai mai de demult!
-Da. Nu aveam de ales, trebuia să recunosc.
-Și nu mi-ai zis.
-Nu știam cum să o zic fără să-ți cauzez un șoc.
-Puteai să-mi spui de când aflasei! Mi s-a părut că parcă te uitai ciudat când ți l-am arătat. Îl știai dinainte și știai că are prietenă! Merită să-l calc în picioare.
-CE?
Nu știu dacă eu eram obosită sau nu, dar discuția părea că deviase. Și încă foarte rău. Am înțeles curând. Darclée habar nu avea de Josephine. Tipul cu care ieșea îi dăduse papucii și pusese și-o vorbă bună ca să-și piardă jobul. Darclée mi-a zis că îi spusese directorul niște lucruri foarte ciudate și fără sens, că deși “nu este nimic indecent sau incriminator, avem nevoie de un om care să nu aibă mai multe job-uri și care să se implice exclusiv în activitățile didactice.” Îi mai spusese că “nu o judecă nimeni, dar că. na, nu dă bine la CV”. Darclée era sigură că fostul ei prieten mințise că lucrează și în alte părți, ştiind că astfel ea își va pierde jobul și asta avea să o țină la distanță. Ea nu văzuse niciodată pozele, dar cei care le văzuseră credeau că face modeling, nu bănuiau nimic pentru că nu avuseseră răbdare să se uite la tot. Dacă ar fi avut răbdare, probabil ar fi sunat la știri sau ceva. Și atunci am avut impulsul că ar trebui să îi spun. Să știe adevărul. Chiar am vrut să îi spun, aveam totul în geantă și puteam să îi arăt și să îi explic… Și totuși, am sfârșit prin a-i spune că merită mai mult și că o să găsească ceva mai bun în viață. Acasă, am dat foc plicului. Acum totul dispăruse.
După un an deja își găsise alt job în domeniu. Totul părea absolut normal între noi. M-a chemat într-o zi la o cafea și mi-a spus că merge la nu știu ce fel de conferință. Genul de chestii care mă plictiseau și pe care nu dădeam doi bani, dar mă bucuram pentru ea. Mi-a spus că este în Folkestone, U.K. și eu i-am zis că nici nu știu unde este Londra pe hartă, darămite alte locuri. “În sud, lângă Dover”. A fost momentul în care am devenit curioasă. Am întrebat-o cum se face că, din toate locurile în care ar fi putut să meargă, l-a ales tocmai pe acela. Mi-a spus că mai era o conferință de genul în Lisabona, dar acolo îi părea mai liniștit, îi dădea o stare bună, a zis că e genul de loc în care s-ar vedea locuind. Știam că nu am cum să o opresc. Nu fără să mă pun într-o postură dubioasă.
După ce a plecat, la o săptămână și-a mai prelungit șederea încă două săptămâni pentru nu știu ce proiect de-ăsta pentru oameni deștepți. Vorbeam zilnic cu ea la telefon, vorbeam cu orele. Nu părea să fi descoperit nimic palpitant, știți la ce mă refer. Îmi povestea mereu cu ce anume se ocupa proiectul științific la care lucra (nu o să mint, nu mă interesa și trecea pe lângă mine) și cât de bine se înțelegea cu toată lumea din grupul în care era. Mă bucuram pentru ea că devenise sociabilă.
Stătuse doar două săptămâni în Folkestone, nimic nou nu se întâmplase. Nu aveam de unde să știu că nici măcar nu avea să se întâmple ceva, pentru că vizita ei avea să se scurteze. Livram niște mobilă cu camioneta când, pur și simplu, un șofer a pierdut controlul și a intrat cu mașina în mine. Știu sigur că eu conduceam regulamentar și asta a confirmat și poliția când m-am trezit. Camioneta înțelesesem că fusese făcută praf, la fel și mașina care intrase în mine, care una peste alta mai era și furată. Șoferul ei totuși reușise să iasă și să fugă și era căutat de poliție. Asta îmi spusese mama când mă trezisem la spital. Mă trezisem după două zile și faptul că scăpasem numai cu mâna în ghips și cu câteva zgârieturi pe față era chiar bine, ținând cont de cât de rău se avariase mașina. Aveam flori în salon, mama îmi spusese că Darclée le-a adus. Bineînțeles, venise acasă cum auzise că așa zisa ei prietenă (care, de fapt, îi ascundea un mare secret) s-a rănit într-un accident de mașină. Am mai rămas încă două zile în spital și mama a stat cu mine în tot acest timp. Darclée m-a vizitat și îmi povestise tot ce făcuse cât timp a fost plecată. Nimic nu se întâmplase și nu aflase absolut nimic. Momentan, aveam alte lucruri de care să mă îngrijorez. Mă simțeam distrusă din momentul în care aflasem că mașina nu se mai putea repara și nu știam cum aveam să lucrez. Și să stau fără job nu era o obțiune. Darclée îmi spunea să mă liniștesc, că o să fie bine. Cumva, avea ceva ce te făcea să o crezi.
După două zile mama m-a adus acasă. Îmi spusese că iubitul meu era plecat “cu treabă” și când am ajuns acasă am simțit nevoia să cer mai multe detalii, mai ales când am văzut că își luase lucrurile. Mama, care pe de-o parte nu voia să-mi spună ca să nu mă agite, știind că nu mă simțeam grozav, pe de altă parte s-a simțit nevoită să îmi spună. Plecase din momentul în care ajunsesem la spital și tot ce îl îngrijora era afurisita lui de camionetă. Ceruse și bani. Avusese tupeul să ceară și bani. Părinții mei îi dăduseră o parte și Darclée dăduse și ea, deși nu voia ca eu să aflu. Din fericire, mâna dreaptă nu era în ghips, aș fi putut să lucrez, dar clar nu mă descurcam singură. Simțeam că înebunesc! Mai aflasem și că în spital avusesem nevoie de sânge și Darclée pur şi simplu își adusese un prieten pe care-l cunoscuse în timpul proiectului, care mi-a donat sânge, fiind persoana pe care au găsit-o cel mai repede. Nu cred că puteam să mă simt mai prost față de ea.
În ziua în care m-am întors acasă a venit să mă viziteze. Adusese flori și fructe. I-am zis că am aflat tot și că o să găsesc o cale să-i înapoiez toți banii, dar nici nu a vrut să audă. Aparent, puteam să mă simt și mai prost față de ea atunci când am aflat că găsise o camionetă de vânzare la un preț bun și o cumpărase pentru că “oricum venea ziua mea”. Ea nu era ca mine, ea mereu punea bani deoparte. Îmi venea să plâng, de fapt, chiar am plâns. Am zis că trebuie musai să mă revanșez și ea mi-a spus că are de gând să mai fim prietene cel puțin încă o sută de ani și că avem destul timp. A spus că ziua următoare o să aducă amicul ei camioneta, pentru că ea nu știa să conducă și m-am bucurat, pentru că voiam să îi mulțumesc personal. De asemenea, mai tot timpul când mergea pe la tot felul de întâlniri pentru oameni deștepți, mai punea câte o vorbă și pentru mine și afacerea mea. A promis că o să am destule comenzi de la oameni cu bani în următoarea perioadă, încât să îmi permit să angajez pe cineva care să se ocupe cu transportul. Avea ceva aparte și mereu credeai ce îți spune, știai că tot ce spune este adevărat.
Ziua următoare a venit la mine și a spus că noua mea camionetă e pe drum. Așezasem cât de bine am putut masa, ținând cont că puteam să îmi folosesc doar mâna dreaptă. O întrebasem dacă între ea și amicul ăsta al ei este ceva și ea a spus că erau doar prieteni. Am auzit claxoane afară și am ieșit amândouă. Camioneta era exact ceea ce ce trebuia, semăna oarecum cu cea veche, dar era de un albastru metalic care o făcea să arate foarte bine. Amicul lui Darclée a coborât din mașină și în momentul acela l-am văzut în fața ochilor pe băiatul din ziarul vechi. Băiatul care era lângă Josephine tocmai îmi livrase camioneta la scară și era în fața mea în haine moderne și cu un smartphone în mână. În momentul ăla am leșinat. Bineînțeles că Darclée a crezut că am leșinat din cauză că “organismul meu nu se refăcuse complet” și “experimentasem prea multe emoții în ultimul timp”.
Îi aveam pe amândoi la mine în casă, la masa mea. Când au plecat, efectiv nu îmi venea să cred. Nu crezusem niciodată în reîncarnări, coincidențe, destine sau suflete pereche. Și uite-i pe ăștia doi din ziar, fix ei, cum tocmai fuseseră în sufrageria mea. Cumva, erau alți oameni și totuși aveau ceva din ceea ce fuseseră în trecut. El avea privirea aia caldă și calmă. Și vedeam atât de clar cum o privește, știam că simte ceva pentru ea. Știam cine a fost Darclée în trecut. Începeam să îmi doresc să aflu cine am fost eu în trecut. Ce făcusem în trecut? Dacă stau să mă gândesc, probabil nimic extrordinar. Probabil am fost o persoană rea de gură și invidioasă. Probabil am fost personajul negativ în viața cuiva. Nu știam exact, dar sigur nu făcusem nimic bun sau măreț. Știam asta pentru că sentimentele astea de invidie erau pentru mine ceva atât de familiar, le simțeam de mică… Până și acum, când știam o mică parte din ceea ce ar fi putut să fie trecutul lui Darclée, fără să îl știu pe al meu, știam că al ei fusese mai bun. Nu aveam decât să accept ceea ce fusesem și, poate, să schimb ceva acum, cât mai este posibil. M-am dus la debara și am scos toate cutiile din ea, încet și folosindu-mă numai de o mână și de picioare. În spate de tot era o cutie cu vopseluri. Am deschis-o și am luat cutia cu vopsea roz neon. Am desfăcut capacul și am băgat mâna în vopsea direct, fără vreo mănușă sau ceva. Am scos din ea o pungă vidată. M-am curățat pe mână cât de bine am putut și am scos din punga vidată un USB. Scanasem tot ce era în plic, înainte să îl ard. Scanasem tot și ascunsesem totul cât de bine putusem. Știam ce aveam de făcut. Am sunat-o pe Darclée și am zis că vreau să o văd ziua următoare. Că vreau să treacă pe la mine. Și ea mi-a răspuns că oricum ar fi trecut. I-am spus să își aducă și prietenul pentru că astăzi nu făcusem o impresie prea bună și chiar voiam să îi spun că îi mulțumesc. A fost de acord.
A doua zi când au venit am îmbrățișat-o pe Darclée sincer, pentru prima dată după mult timp și cred că am ținut-o în brațe mai mult decât obișnuiesc când îmbrățișez pe cineva. Mi-am cerut scuze față de prietenul ei pentru “spectacolul” cauzat de leșinul meu din ziua precedentă. S-a uitat la mine cu privirea aia blândă și sinceră și a zis că nu este nicio problemă. Darclée s-a mirat când a văzut petele de vopsea de pe mâna mea, dar i-am zis că e o poveste lungă. Ne-am așezat la masă, făcusem cafea. Cu siguranță aveam nevoie de o cafea tare ca să pot vorbi despre tot ceea ce aveam de spus. Am început subtil, prin a depăna amintiri din copilărie. A fost pentru prima dată când Darclée m-a întrebat de ce nu îi mai zic Lola. I-am spus că, așa cum zicea mama ei mereu, Darclée e un nume mai rar, mai special, și așa este și ea. Clar, nu era obișnuită cu mine spunând astfel de chestii, niciodată nu am fost un om care face prea multe complimente, aș fi vrut totuși să știe că eram sinceră. Le-am spus că le stă bine împreună și că au noroc că s-au găsit unul pe altul. Voiau să nege, dar le-am zis că se vede că e ceva între ei, ceva ce nu își spun, și că sigur o să fie fericiți împreună. Nu pot să spun că m-au contrazis, probabil se simțeau oarecum ușurați că a zis altcineva asta pentru ei. Era drăguţ să-i văd așa, cu obrajii îmbujorați, pe amândoi. Bănuiam că probabil Darclée crede că m-am lovit la cap, deoarece spuneam o grămadă de lucruri pe care nu le-aș fi spus niciodată în alt context. Ne-am amintit de școală, îi amintisem cum pictam amândouă și i-am amintit de ziua aia când desenul ei fusese comparat cu altă lucrare, mărturisind că fusesem destul de supărată. Ea mi-a spus că bătrânul oricum era senil și nu trebuia să pun la suflet. I-am povestit că împrumutasem niște cărți de la el, i-am explicat că o cunoscusem pe fiică-sa la înmormântare și că mă lăsase să intru la el în atelier. Și apoi, calm, i-am povestit tot. Tot ce găsisem și tot ce aflasem. Sunt sigură că în timp ce le povesteam niciunul nu avea vreun dubiu că m-am lovit la cap și sunt nebună. După ce le-am arătat, tot nu le venea să creadă. Mi-am cerut iertare că ascunsesem asta atât de mult. Erau oricum prea șocați ca să se mai supere pe mine în momentul ăla.
În timp au ajuns împreună și s-au căsătorit. La sugestia mea, și-au petrecut luna de miere în Dover. Și da, s-a aflat despre asemănarea izbitoare dintre Darclée și Josephine. Și de asemănarea dintre soții lor. Darclée și-a făcut un vlog despre asta, și a apărut în mai multe reviste, și la emisiuni… Și chiar a reprodus câteva poze și s-au făcut niște expoziții cu ele… Dacă stau să mă gândesc, Josephine avusese puţină faimă în cariera sa, dar cred că Darclée a surclasat-o. Ea nu s-a schimbat niciodată față de mine, a rămas aceeași persoană pe care o știam, faima nu a schimbat-o. Prietenia noastră a rezistat și parcă eram mai sincere ca niciodată. E atât de plăcut să ai pe cineva față de care poți fi deschis! Eu, în schimb, am rămas așa, în umbră. Dacă chiar voiam, puteam să găsesc un mod de a mă lega de celebritatea lui Darclée și să mă plasez cumva în centrul atenției, dar nu am vrut. De fapt, cred că am obținut ce am vrut. Am păstrat afacerea mulți ani și, chiar dacă a durat mult mai mult ca la Darclée, în cele din urmă am găsit și eu pe cineva și pot spune că am fost fericită. Poate, în ochii multora nu am reușit să fac multe, am rămas mereu acea Ann, cu o viață banală. Ar putea părea că destinul meu nu mi-a adus nimic deosebit în viață, dar eu cred că am avut exact ce și cât a trebuit. Și nimeni nu poate să știe, în afară de mine, că, de fapt, chiar am reușit să fac ceva foarte important. Am reușit în sfârșit, după mult timp, să trăiesc o viață fără ură și invidie în suflet, să mă schimb, să simt că sunt un alt om. Un om mulțumit de ceea ce are.