Tragic sfârşit - Panait Gabriela
Poezie adăugată de: Panait Gabriela

    marţi, 29 octombrie 2019

Tragic sfârşit

E iubirea un templu, e un sanctuar,
Se-ascunde sub umbre un rege avar,
A nopților vrajã tânjejeşte la geamuri
Prin ochiuri de sticlã umbrite de lauri

Cãci pereții sunt plini de trofee bizare,
Strãlucesc pe perete în culori infernale.
Medalii ce-ascud urgii ne-nțelese,
Sânge pur s-a vãrsat pentru titluri mãrețe.

Ochii lui ard ca focul, e un demon ascuns,
Nici o zi, nici o noapte somnul nu la ajuns!
Pãrul lung, împletit îi ajunge la brâu,
Ochii verzi strãlucesc ca lumina din râu.

Noaptea -l cautã-n tainã cu o razã de lunã
Şi -i sãgeatã privirea o scânteie nebunã...
Aruncând într-o clipã tot ce zace pe masã,
El tânjeşte pe-ascuns la copila frumoasã.

-Ah...lumina-i aprinsã, pe obraji o rãsfațã
O petalã de crin ce în pãr i s-agațã,
Viața-i curge prin vene, mi-aş dori-o mireasã
S-o privesc cum se-aşeazã lângã mine la masã!

Mâine-n zori voi da sfoarã s-o aducã în salã,
Slujitorii s-o-mbrace doar în straie de galã,
Sã o vãd strãlucind în atâta splendoare,
Sã -ncãlseascã palatul ca o razã de soare!

Dupã colțul umbrit, lângã zidul de piatrã,
Printre umbrele vii o fãpturã se-aratã.
Prin cosițelei albe stropi de aur se-aprind,
Douã lacrimi strãbat, chipul doamnei livid.

Trãdãtoare de îngeri, trãdãtoare de viațã,
Stã regina la pândã şi se-ascunde în ceațã.
Multe suflete ea le-a ucis mişeleşte
Iar acum rãzbunarea într-un gãnd încolțeşte...

Ea îşi cheamã în şoaptã a ei slugã nãtângã
Şi pumnalul mai tare a-nceput sã îl strângã:
-Vezi tu fata aceea ce se-aratã la geam
Prin perdeaua subțire?... E o fatã de neam!

Vreau de mâine sã piarã, sã disparã de tot!
Şi tãişul în palma-i se-adânceşte pe loc.
Picãtura de sânge mâna albã brãzdeazã
Şi regina deodatã în adâncu-i ofteazã.

Lumânãrile gem într-un joc nebunesc,
Şi pe zidul cel rece ireal se-mpletesc.
Iatã zorii se-aratã şi castelul vuieşte,
Ospãtarii servesc invitații regeşte,

Rochii mii defileazã pe covorul cel fin,
O copilã se-aratã îmbrãcatã-n satin.
Dansu-i lin se coboarã ca un val lângã mal,
Ochii ard precum focul într-un ritm ireal

Iar când paşii ei curg, mâna albã subțire
E atinsã de rege ce-o privea cu uimire!
Dansul lor umple sala, ochi în ochi se privesc,
Invitații uimiți, nici mãcar nu clipesc!

Luna-n grabã coboarã lângã geamul deschis
Dãruind strãlucire unui vis interzis
Iar când brațul lui iarã o cuprinse de-odatã,
Se dãdu înapoi vãzând palma pãtatã

De un roşu aprins, ea cãzu la pãmânt...
O sãgeatã intrase-n pieptul fetei plãpând!
Pe la geamuri o umbrã, într-o fugã bizarã,
Se pierdu în adâncul nopții grele de cearã

Iar regina râzând dintr-un colț îi privea,
Rãzbunarea-i prin vene ca un foc clocotea,
Ca un şarpe şiret ce pândeşte o pradã!
Se arată -n lumină lăsând masca să-i cadă

Însã regele pare de furie turbat,
Lancea-i tremurã-n mânã, el se-avântã deodat
Aruncând cu putere cãtre mândra reginã...
Doamna cade rãpusã, lumea toatã suspinã,

Tot castelul vuieste de durere şi groază,
Adunați servitori şi cu oameni de vază
Se strivesc încercând să găseasc-o ieşire
Numai regele pare împietrit de orbire.

Douã suflete-n noapte au pierit nefiresc
Şi pe ultimul drum ochi în ochi se privesc...
Întinzând brațul gol, vrând sã-şi cearã iertare,
Lãcrimeazã regina cãutând îndurare.

Douã trupuri de lut într-o salã prea goalã
Par a fi statuete în muzeul de cearã,
Bibelouri ciobite, ce-au cãzut din vitrinã
Ocolite de lumea ce privea fãrã vinã.

Strãluceau diamante pe-al lor trup împietrit,
Luna-n ochii lor mari doar un ceas s-a oprit.
Se aude un zgomot, focul arde mocnit
Şi se nãruie totul...într-un tragic sfârşit...!
Gabriela Ryelle Panait



vezi mai multe poezii de: Panait Gabriela




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.