Mozaicuri-catedrale, veghea spasmelor nocturne,
Gem pe perna mea de-aur ca uleiul din icoane;
Nu mă doare că nu ții seama vrerilor mele din urne,
Ci mă dor, înfrigurată, exclamații-demoni, toane.
Adun cioburi de vitralii din trecutul nostru știrb,
Prins în așternuturi snoabe fără niciun căpătâi;
Mă prefac că-mi este bine, că sunt prinsă-ntr-un șurub
Și nu cad de-aici de unde cresc ca fructul de lămâi.
Îmi așterni un voal de piatră peste tâmple, peste sâni,
Te privesc transfigurată ca o pasăre cioplită;
Tu mă-ndemni să gust dulceața pielii fine de pe mâini,
Însă eu îmi ridic crucea și-o adulmec, umilită.
Recunosc că-mi curgi prin vene ca un bob de ploaie sfântă,
C-adorm cu Hristos pe buze, apă pură, nalt tărâm ,
Unde ne iubirăm strașnic fără gânduri ce frământă,
Fără nori și fără nuntă, vals de flori, ud, de salcâm.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.