Trista înnoire
În toamna vechiului pământ
Cu-a lui poveste milenară,
Se scutură frunzele-n vânt
Şi se desprind luând avânt,
În zborul trist, ultima oară
În freamătul ce se coboară
Lipsite de-al nobleţei cânt.
Pământul negru-l înveleşte
Cu-a lor hlamidă colorată,
Până ce-n sol ea putrezeşte,
Cu nutrienţi, ’l-mbogăţeşte
După ce-n el, e-ncorporată
Şi-n circuit spre-a fi redată
Când primăvara iar soseşte.
Şi-astfel nimic nu se pierde,
Totul se-adaugă-n natură -
Prin transformarea în verde
Puterea Domnului se vede,
În frumuseţea-i ce concură
Dup-anotimp şi conjuctură
Cum Tatăl, Creatorul crede.
Şi pân-la noua... reaşezare
A cerului şi-un nou pământ,
Trecute prin sfânta creare
A dragostei cea salvatoare,
Privi-vom frunzele-n avânt
În zborul lor, duse de vânt
Supuse legii-n transformare.
Flavius Laurian Duverna
25 noiembrie 2013
vezi mai multe poezii de: Duverna
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Cu toată stima şi dragostea pentru comentariu!
Duverna (autor)
sâmbătă, 05 septembrie 2015
O slavire a puterii divine in stilul tau inconfundabil! Frumos!
andreionthepoetry
sâmbătă, 05 septembrie 2015
Vă doresc numai bucurii minunate şi multă fericire pe traiectoria poeziei cu sufletul frumos!
Duverna (autor)
vineri, 04 septembrie 2015
Este poemul tau minunat
ionel
vineri, 04 septembrie 2015
foarte frumos scris, mi-a placut mult
marian
vineri, 04 septembrie 2015