Cerul, spintecat de păsări.
Vântul bate, repede, tare.
Căldura văzduhului mă pătrunde până la oase.
Norii pe cer, în noapte lasă umbre.
Cocorii trec cu zgomot, alarmați
Și cel din fruntea lor, strigă și cheamă
Să-l urmeze căci, s-a îmbolnăvit natura e toamnă.
Și sângele copacilor se lasă pe pămînt.
Oare ce tristețe simt păsările atunci cînd trebuie să plece?
Mai cad vreo lacrimă în urma lor?
Refuz să cred că începe să plouă.
Căci, cocorii precum oamenii simt și ei.
Tristețea ce te asurzește ca un clopot.
Și ploaia ce cade din cer nu-i decât lacrima
Sufletului trist, nenorocit izgonit în tropot.
vezi mai multe poezii de: Florin-Ion
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.